Într-o lume supusă morții, lumina Taborului aduce învierea

Unul dintre cele mai nepătrunse și mai tainice momente din activitatea pământească a Mântuitorului Hristos rămâne cu certitudine Schimbarea Sa la Față înaintea a trei dintre ucenicii Săi. Despre această revărsare vizibilă a luminii dumnezeiești necreate au scris mulți oameni înzestrați de-a lungul istoriei creștine, unul dintre cei mai recenți fiind Părintele Alexander Schmemann. Născut în Estonia într-o familie de emigranți ruși și trecut la Domnul în Statele Unite, acum 33 de ani, după o carieră teologică de mare anvergură, acest mare predicator și teolog ortodox al secolului trecut pătrundea într-una dintre scurtele sale meditații teologice sensul pastoral al transfigurării taborice a lui Hristos. Rândurile care urmează reprezintă traducerea din franceză a reflecțiilor sale.

Iată ce relatează Evanghelistul Matei: „Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L». Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.”

Care este semnificația acestei istorisiri din Evanghelie? Ce loc ocupă această manifestare tainică a slavei în viața pământească a lui Hristos și în slujirea Sa?

Nimeni, desigur, nu va contesta că imaginea lui Hristos din Evanghelie este înainte de toate o icoană a smereniei. Pentru a-I întâmpina nașterea, nu s-a găsit în nici o casă din oraș nici cel mai mic loc; ea s-a împlinit într-o peșteră. El a rămas astfel fără adăpost, fără să dețină ceva, fără să aibă, cum El Însuși spune, „unde să-Și plece capul” (Matei 8, 20), până la sfârșit. El le interzicea celor pe care-i vindecase să vorbească despre asta. El se ferea de onoruri, de orice slavă. De bunăvoie, a revenit din Galileea, unde nu-L amenința nimic, la Ierusalim, pentru a fi aici judecat, dat oprobriului unui tribunal și pedepsei unui supliciu înjositor. „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima.” (Matei 11, 29)

În puține momente din această viață de smerenie și înjosire au erupt, ca să zicem așa, razele puterii, ale slavei dumnezeiești și, de fiecare dată, n-a existat decât un foarte mic număr de martori ai acestor „slăviri”. Nu se înțelegea adesea nici măcar semnificația lor. Este cazul nopții nașterii Sale, când simpli păstori au auzit cântarea de slavă a îngerilor, „vestirea”, cum spune Evanghelia, „a unei mari bucurii”. Apoi, mulți ani mai târziu, avem ziua în care Iisus a venit să primească botezul la Iordan, și în care s-au auzit aceleași cuvinte și aceeași voce: „Acesta este Fiul Meu cel iubit” (Matei 3, 17), și, în fine, aici, pe munte, în fața celor trei ucenici. De fiecare dată este vorba tocmai despre această tainică slavă cerească, de o proslăvire care nu vine de la oameni, ci de Sus, din ceruri.

La întrebarea care este sensul acestei proslăviri, Biserica nu răspunde prin explicații, ci prin slujba însăși, prin bucuria cu care în fiecare an sărbătorește Schimbarea la Față.

Un cuvânt predomină în această sărbătoare, în rugăciunile, cântările și lecturile ei: este cuvântul „lumină”. „Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare!” [fragment din troparul praznicului, n.t.]. În lume se află împărăția întunericului, a răcelii și a fricii. Acest întuneric nu este îndepărtat de lumina fizică: această lumină, dimpotrivă, îl face și mai înspăimântător, face și mai apăsătoare viața umană, care se grăbește necruțător și iremediabil către moarte și neant, prin suferințe și singurătate. Totul este făgăduit, totul este supus, prin suferință, legii neînțelese și descurajante a răului și a morții. Dar iată că apare în lume un Om smerit, fără adăpost, fără nici o autoritate umană, fără nici o putere lumească. El le spune că acest imperiu al răului, al întunericului, al morții, nu reprezintă autentica viață, nu corespunde lumii create de Dumnezeu. El le spune că răul, suferințele și moartea însăși pot și trebuie să fie învinse, și că El este trimis de Dumnezeu, de Tatăl Său, pentru a mântui oamenii de această cutremurătore înrobire. Oamenii și-au uitat veritabila lor natură și misiune, le-au renegat. Trebuie să se convertească, să vadă ceea ce nu mai știu să vadă, să audă ceea ce nu mai sunt capabili să audă. Ei trebuie din nou să creadă că binele și iubirea sunt mai puternice decât răul și ura, și că viața este mai tare decât moartea.

Hristos vindecă, alină, Se dă tuturor. Însă, oamenii nu înțeleg, nu aud, nu cred. El ar fi putut să le descopere puterea și slava Sa dumnezeiască, să-i constrângă să creadă în El. El așteaptă însă din partea lor să creadă, să-L iubească, să-L primească de bunăvoie. El știe că în momentul ultimului Său sacrificiu, al supremei Jertfe a Persoanei Sale, toți, sub efectul fricii, Îl vor părăsi, Îl vor abandona. Însă, pentru ca mai târziu, atunci când totul se va fi împlinit, să rămână în lume o dovadă a acelui ceva către care El îi cheamă pe oameni și pe care El li-l propune − acest dar, această viață, această plenitudine de sens și bucurie −, El descoperă tainic, departe de lume, de mulțime, la trei dintre ucenicii Săi această slavă, această lumină, acest triumf căruia, dintotdeauna, omul îi este destinat: lumina dumnezeiască, care pătrunde întreg universul, îl transfigurează pe om și dă oricărui lucru un sens ultim pentru veșnicie. „Doamne, bine este să fim noi aici!”, exclamă Apostolul Petru, văzând această lumină și această slavă. De atunci, Biserica, creștinismul, credința nu sunt decât o neîncetată repetiție a acestor cuvinte luminoase: „Bine este să fim noi aici!”, cuvinte care sunt totodată o rugă stăruitoare pentru a ajunge la această lumină veșnică, o aspirație către iluminare și către transfigurare.

Prin obscuritate, prin viața gri de fiecare zi a lumii, această lumină strălucește precum razele printre nori. Sufletul nostru o cunoaște, prin ea inima noastră prinde curaj, din ea viața noastră se hrănește permanent, transfigurându-se tainic. „Doamne, bine este să fim noi aici!” Ce-ar fi dacă aceste cuvinte ar putea să ne devină proprii, dacă ele ar putea deveni răspunsul sufletului nostru față de darul Luminii dum­nezeiești, dacă rugăciunea noastră ar putea să se transforme în rugăciune care transfigurează spre victoria luminii! „Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare!”

(Fragment din lucrarea Părintelui Alexandre Schmemann, Vous tous qui avez soif... Entretiens spirituels, coll. L’échelle de Jacob, deuxième série, YMCA Press & OEIL François-Xavier de Guibert, Paris, 2005, pp. 231-233; traducere de Ionuț Aurelian Marinescu)