Înviere, zădărnicie şi propovăduire

Capitolul 15 al Epistolei 1 Corinteni ne oferă o legătură strânsă între propovăduirea apostolică şi Învierea Mântuitorului Hristos. Întâlnim aici poate cele mai profunde cuvinte legate de Înviere, înţeleasă ca fundamentul noii vieţi şi al kerygmei apostolice în toată lumea cunoscută până atunci: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 14). Părintele Gala Galaction, în traducerea din 1939 a Sfintei Scripturi, preferă un alt cuvânt, „deșartă”, în locul zădărniciei, pentru a exprima nonsensul în care Sfinții Apostoli și urmașii lor, episcopii, preoții și diaconii, dar și credincioșii s-ar afla dacă Hristos Domnul nu ar fi înviat („Și dacă Hristos n-a înviat, deșartă este atunci predica noastră, deșartă ­este și credința voastră”).

Așadar, Învierea Mântuitorului face ca predica Sfinților Apostoli să nu fie de prisos, în van sau goală de sens și conținut. De asemenea, interesant este faptul că termenul în limba greacă este același pe care l-a întrebuințat Sfântul Apostol Pavel pentru a descrie golirea de slavă a Fiului lui Dumnezeu în actul Întrupării Sale.

Dacă fundamentul propovăduirii și al credinței creștinilor e Învierea lui Hristos, înseamnă că Hristos Domnul, prin mărturisirea și propovăduirea învățăturii Sale, de către Biserica Sa, cheamă pe toți oamenii la cunoștința adevărului. Cu toate acestea, încă din perioada apostolică se poate observa o tensiune evidentă între modelul evanghelic de vieţuire al creștinilor, exprimat și prin morala și comportamentul social cu viaţa celorlalţi locuitori ai Imperiului Roman. Apostolul Neamurilor dovedeşte, îndeosebi prin scrisorile către corinteni, că Biserica, învăţătura creştină, are rânduieli morale şi învăţături doctrinare pentru oricare din trebuinţele teologice şi morale ale creştinului.

Cu toate acestea, faptul că uneori și predicile pot fi goale de conținut nu dovedește că Hristos nu e prezent până la sfârșitul veacurilor, ci că mereu oamenii pot progresa în bine. Ține de responsabilitatea Bisericii ca ea să propovăduiască deplin și cu sens Evanghelia și Învierea lui Hristos,  pentru ca toţi creștinii să aibă un mod de viață demn de numele pe care-l poartă. Predica creştinilor în rândul societăţilor din care fac parte se realizează prin însăşi viaţa lor. A fi conştient de cine eşti, în Cine crezi şi a mărturisi acest crez nu doar prin cuvinte, cât prin viețuire, acesta este îndemnul paulin cu privire la relaţia dintre creştini şi păgâni în cadrul societăţii Imperiului Roman. Vorbim de un îndemn valabil și în societatea contemporană, afectată de o răsturnare a valorilor, de o negare a propriilor sale origini și de o îndumnezeire sau divinizare a lucrului mâinilor sale.

În acelaşi timp, societatea pentru a exista în mod coerent are nevoie de anumite legi de organizare, legi care sunt alcătuite din principiile care au stat la baza formării comunităţii şi ulterior a polisului, statului, imperiului. De aceea, exemplificând, Diogenes socotea că „nu-i cu putinţă ca societatea să existe fără lege; căci fără orânduiala statală nu se trage folos din comunitatea omenească, însă în stat există comunitatea omenească”. Or, „legea fără orânduire statală nu e de nici un folos. De aceea legea aparţine comunităţii omeneşti”.

Întrebarea nu e doar ce să credem, ci în Cine și cum? Sunt unii oameni care vorbesc cu naturalețe despre faptul că „știința nu ne va dezamăgi”. Trauma cauzată de pierderea credinței a condus în cele din urmă la construcția unui proiect iluminist, un efort bine concertat, întins de-a lungul secolelor, cu un obiectiv clar și precis: demonstrarea faptului că știința va oferi un răspuns la toate problemele umane. S-a ajuns la credința că știința va conduce la certitudine și că, în cele din urmă, cunoștințele umane vor fi înglobate în tot ceea ce se poate numi rațiune. Faptul că pe parcurs efortul amintit anterior a fost deturnat în scopul ca știința să înlocuiască religia este vizibil. Se poate ajunge cu ușurință la o îndumnezeire a științelor și, în mod inevitabil, să cădem în idolatrie. Este firesc ca și cele omenești să fie crezute pentru existența și mărturia lor despre realitățile obiective, dar la fel de firesc este faptul ca ele să nu fie ridicate la rangul de dumnezei sau idoli. De la acel „cred, ca să pot înţelege”, enunțat de Anselm de Canterbury, s-a ajuns treptat la doar „nu cred, ca să pot înțelege”. Acceptarea cu o ușurință inimaginabilă a primelor infor­mații pe care le vedem pe internet, fără un minim simț critic și discernământ, vădește o adevărată problemă: faptul că suntem mai dispuși să acceptăm aproape orice.

Creştinul este un om liber în ­Hristos, o libertate care îl responsabilizează spre realizarea unei relaţii unitare între oameni în perspectiva mântuirii. Schimbarea interioară a omului chemat să devină creştin ­este primul pas spre îndeplinirea acestui obiectiv. Relaţia creştinilor cu societatea din care fac parte se va manifesta prin însăşi viaţa lor. A fi conştient de cine eşti şi a mărturisi prin fapte, acesta este îndemnul paulin cu privire la relaţia dintre creştini şi păgâni, cu privire la omul - cununa creaţiei lui Dumnezeu şi celălalt în cadrul societăţii Imperiului Roman. În cele din urmă, vorbim de un ­îndemn permanent actual și de un apel la discernerea infor­ma­țiilor pe care le primim.