Învierea Domnului - descoperirea tainei Împărăţiei

Dintre toate minunile săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos şi pe care Sfintele Evanghelii le numesc semne, Învierea Sa din morţi ne angajează efectiv şi într-un mod absolut în faptul că suntem mântuiţi în existenţa noastră concretă, deodată cu validarea reală şi permanentă a istoriei care - de acum ne este clar - nu mai înaintează înspre neant, şi nici spre colapsul final implacabil, ci spre slava şi înnoirea descoperite în Învierea lui Iisus Hristos. De acum "istoria, zice părintele D. Stăniloae, nu se mai mişcă numai în planul mărginit, care nu ne-ar duce la nimic esenţial nou, ci ne pune în legătură cu un conţinut în care se comunică continuu istoriei conţinuturi noi".

Rămânând în acelaşi plan teologic, consemnăm mărturia Sfântului Maxim care, evidenţiind relaţia intrinsecă între principalele acte prin care Hristos a realizat mântuirea noastră şi progresul în Revelaţia divină pe care îl angajează, remarcă: "Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine sensul tuturor simbolurilor şi enigmelor din Scripturi, ca şi sensul ascuns al întregii creaţii sensibile şi inteligibile, încât cel care cunoaşte taina Crucii şi a Mormântului cunoaşte şi raţiunile fiinţiale ale tuturor lucrurilor. În sfârşit, cel care pătrunde încă şi mai departe şi este iniţiat în taina Învierii, învaţă scopul pentru care Dumnezeu a creat toate la început".

Eliberarea de condiţionările naturale

Sfintele Evanghelii nu insistă asupra acelor aspecte modale sau legate de timp, asupra lui cum, în ce mod, şi când a avut loc Învierea lui Hristos. Cum era Domnul înviat? În ce mod a ieşit din mormântul pecetluit? Nu este menţionat nici un moment anume în care Domnul S-a sculat din morţi. Şirul mărturiilor biblice, ca şi al celor ce ţin de Sfânta Tradiţie (imnografia, iconografia) legate de evenimentul Învierii, ni se prezintă într-o îndoită succesiune, temporală şi modală. Primul moment poate fi considerat ca realizându-se în dimensiunea apofatică a teologiei învierii. Taina neajunsă şi necircumscrisă în categoriile spaţiului şi timpului este arătată prin anumite semne care revelează misterul şi evidenţiază eliberarea de condiţionările pe care le impune natura, întrucât viaţa cea nouă în înviere se realizează ca relaţie liberă întru adevăr şi iubire. În această ordine sunt reţinute ca semne următoarele fapte: mormântul gol, îngerul Domnului care ridică piatra mormântului ori giulgiurile rămase în mormânt aşa cum erau când înfăşurau trupul Domnului la îngropare. Toate aceste semne trimit fără să circumscrie la realitatea unei prezenţe de natură apofatică. La întâlnirea cu acestea, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan "au văzut şi au crezut". Taina amplifică şi urgentează evenimentul hristic pentru cei care fac experienţa lui. Cântările Utreniei din Săptămâna Luminată exprimă această dimensiune apofatică a evenimentului Învierii astfel: "Doamne, în ciuda peceţilor puse de cei necredincioşi, Tu ai ieşit din mormânt aşa cum Te-ai născut şi din Născătoarea de Dumnezeu; şi după cum îngerii nu au putut să explice Întruparea ta cea tainică, nici soldaţii nu au putut să vadă momentul sfintei tale Învieri, pentru că această minune îndoită este pecetluită pentru cei învăţaţi, dar se descoperă celor care se închină cu credinţă tainei pe care o măresc prin cântări".

Moartea lui Hristos nu are ca finalitate neantul, ci Învierea

Sensul evenimentului Învierii ni se descoperă pe de o parte plecând de la relaţia evenimentului Învierii Domnului cu faptul istoric al morţii Sale pe cruce, iar pe de altă parte prin raportarea la realitatea psihofizică a fenomenului uman.

Învierea lui Hristos, purtând o semnificaţie şi eficienţă soteriologică, îşi descoperă sensul în economia mântuirii atunci când o considerăm în relaţia sa intrinsecă cu jertfa de pe cruce a Domnului. Dacă evenimentul Învierii Domnului ţine cu precădere de taină şi în consecinţă de dimensiunea apofatică a teologiei, moartea Sa pe cruce, în fenomenalitatea ei, este accesibilă experienţei sensibile şi a fost confirmată în această ordine prin mărturii de necontestat de martorii Sfintelor şi mântuitoarelor Patimi ale Domnului, iar Biserica nu a încetat să slăvească neîncetat pe Cel "ce scuipări şi bătăi şi loviri şi Cruce şi moarte a răbdat". Întrucât moartea lui Iisus Cel Răstignit nu are ca finalitate neantul, ci se săvârşeşte întru înviere, ea este spre a noastră mântuire, după credinţa şi mărturisirea Bisericii.

În raportarea la realitatea psihofizică a existenţei noastre istorice, Învierea Domnului nu înseamnă o simplă recuperare şi prelungire a timpului istoric, ci arătarea Împărăţiei cu perenitatea ei ca viaţă mântuită şi ridicată în realitatea eshatologică prin Înviere. Prin moartea liber acceptată în ascultare de Tatăl şi în iubire pentru lume, Iisus, şi ca om, revelează Împărăţia lui Dumnezeu care se experimentează numai în Biserică, prin Duhul Sfânt.

Învierea Domnului nu poate fi interpretată ca o simplă revenire la o existenţă biologică în condiţiile spaţio-temporale în care noi facem experienţa existenţei noastre istorice. Unicitatea şi noutatea absolută a Învierii Domnului o deosebesc de alte învieri săvârşite de Hristos, care au avut semnificaţia unei reveniri la existenţa biologică pe care mai apoi au încheiat-o în mod natural la un anumit moment. Învierea înţeleasă ca o simplă fiinţare în aceste condiţionări naturale ar fi existenţă, ce-i drept, dar nu ar mai fi şi mântuire, care are o dimensiune permanent apofatică şi implică în mod absolut harul dumnezeiesc necreat, credinţa, iubirea şi nădejdea, adică angajează persoana ca realitate ultimă în comuniune. Înţelegem că nu este cu putinţă să disociem între opera de mântuire realizată de Iisus Hristos şi persoana Sa divino-umană. Învierea lui Hristos înseamnă dăinuirea persoanei Sale şi a lucrării Sale de mântuire revelând caracterul biruitor peren al acesteia prin care El se arată ca mijlocitorul absolut al mântuirii.

Biserica - topos şi mod de a exista întru înviere

Potrivit Tradiţiei Apostolice şi patristice, Biserica lui Dumnezeu pe care Hristos "a câştigat-o cu însuşi sângele Său" se realizează şi se manifestă istoric în evenimentul Cincizecimii ca viaţă nouă în Hristos. Această viaţă nouă în har se împărtăşeşte din Hristos, prin umanitatea sa îndumnezeită, şi celor care Îl primesc şi cred în El, ca lumină şi putere de viaţă a Duhului Sfânt, în care sunt biruite păcatul şi moartea şi ne este dată libertatea copiilor lui Dumnezeu. Duhul Sfânt transformă nu logosul firii noastre (ceea ce e firea noastră), ci modul de existenţă al acesteia, aşa încât nu mai existăm în ordinea necesităţii naturale şi a individualităţii autonomizate, ci întru libertate şi adevăr. Puterea din trupul înviat al Domnului, zice pr. D. Stăniloae, continuă să li se comunice atât ucenicilor, cât şi tuturor celor ce cred în El şi după Înălţarea lui Hristos la cer. La început li se comunică prin pogorârea Duhului Sfânt, iar apoi prin Tainele Bisericii.

Ziua Învierii este numită încă din timpurile apostolice Ziua Domnului (Apoc. 1, 10). "Ziua Domnului, zice pr. Al. Schmemann, nu este una printre celelalte zile ale săptămânii şi nu aparţine timpului, după cum nici Biserica nu este din această lume şi nu poate fi o parte a ei. Şi totuşi Ziua Domnului, prima şi a opta zi, există în timp şi este revelată în timp, iar această revelare constituie de asemenea înnoirea timpului, aşa cum existenţa Bisericii în lume este renaşterea şi mântuirea ei. În conştiinţa eshatologică a Bisericii primare categoriile principale nu au fost sacru şi profan, ci vechi şi nou, căzut şi mântuit. Pentru cei care fuseseră botezaţi şi înviaţi şi care gustaseră Împărăţia, participarea în noul timp înţeles ca întreg al timpului a devenit nouă, aşa cum în noua lor viaţă întreaga lume fusese înnoită". Ziua Domnului, Ziua Învierii, este ziua întâi a creaţiei, în care Dumnezeu schimbând întunericul şi materia a creat lumea" (Sf. Iustin, Apologia, I) şi este şi ziua a opta pentru că ea revelează taina veacului ce va să fie, a Împărăţiei. Sfântul Grigorie de Nazianz zice că primii creştini numeau Învierea ziua a opta pentru că această zi "este prima din cele care urmează după ea şi a opta din cele care o preced, o zi plină de slavă între toate". Prin Învierea Domnului, Ziua Întâi, deodată şi Ziua a Opta, cea fără sfârşit, în semnificaţia specifică, nu mai este o făgăduinţă, ci este, ca Împărăţie, deja prezentă în Biserică.