Învierea lui Hristos, învierea tuturor oamenilor

Învierea Domnului Iisus Hristos, cea mai mare sărbătoare a creştinismului, este centrul religiei noastre şi din ea derivă toate actele morale, dogmele şi tainele Bisericii. Învierea Domnului ne certifică faptul că toţi vor învia „prin unitatea naturii noastre umane cu a lui Hristos”, după cum sublinia părintele Dumitru Stăniloae, dar nu toţi vor învia spre fericire. De ce? Întrucât fericirea ţine de fiecare dintre noi, este o problemă de alegere personală. Aleg sau nu aleg să fiu fericit, adică în comuniune cu Hristos, prin propriile acţiuni şi fapte. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei spunea că „raţiunea învierii trece asupra tuturor pentru Învierea Mântuitorului, Care ridică cu Sine toată firea omului, dar nu va folosi cu nimic pe cei iubitori de păcat. Căci ei vor fi duşi la iad primind învierea numai pentru a fi pedepsiţi. Dar ea va folosi mult celor ce s-au exercitat în viaţa aleasă, căci vor primi învierea pentru împărtăşirea de bunătăţile cele mai presus de minte”¹.

De aici deducem că învierea este darul exclusiv al lui Dumnezeu pentru oameni, însă fericirea omului nu mai depinde de El, întrucât aceasta este în strânsă legătură cu împărtăşirea voluntară a fiecăruia de Dumnezeu încă din viaţa pământească. Vedem aşadar care este esenţa creştinismului: Învierea lui Hristos - învierea noastră a tuturor. Pentru raţionalism, creştinismul va rămâne un mister, deoarece acesta încearcă fie să reducă întreaga esenţă a creştinismului doar la principiile sale morale, fie înfăţişează creştinismul sub forma unui sistem de idei abstracte, bagatelizându-l. Potrivit bine-cunoscutului filosof german Immanuel Kant, creştinismul diferă de toate celelalte religii numai prin superioritatea lui morală asupra lor, iar Hristos este tipul ideal de perfecţiune morală.

Întruparea lui Hristos, opera răscumpărătoare a Sa în vederea mântuirii oamenilor, Învierea Domnului, învăţătura dogmatică despre Preasfânta Treime sunt negate de sistemul lui Kant, ca fiind transcendente şi neesenţiale vieţii omului aici pe pământ. Or, tocmai cele amintite mai sus au în creştinism un sens fundamental şi nu unul secundar. Dogma nu a apărut în creştinism doar pentru a da o autoritate mai mare învăţăturilor morale, ci dimpotrivă, „ea este centrul întregii religii creştine, iar actele morale derivă din ea”². „Apariţia lui Hristos pe pământ şi răspândirea creştinismului istoric a stârnit împotriva sa mobilizarea tuturor forţelor iadului. A răspuns persecuţiilor cu mărturisiri de credinţă şi martiriu; ereziilor, schismelor şi doctrinelor false cu Sinoade Ecumenice, doctrine ale Sfinţilor Părinţi şi dogme; torentului repetat de critică sâcâitoare cu apologetica imparţială; calomniei cu sfinţenia, iar strădaniilor tuturor forţelor iadului cu Sfânta Biserică.”³ Sfântul Grigorie de Nyssa preciza că în calitatea lui de fiinţă creată de Dumnezeu, omul se deosebeşte de Creator, dar totodată este unit cu El, „întrucât este chipul creat al modelului necreat şi întrucât, ca să poată creşte liber în Dumnezeu, a fost făcut schimbabil, pe când Dumnezeu este neschimbabil”⁴.

Dacă şi noi ne-am strădui să-L imităm pe Hristos în sensul de a fi binefăcătorii aproapelui nostru, mulţimea problemelor sociale, care par de nerezolvat, s-ar rezolva, căci imi­tarea Personalităţii şi vieţii lui Hristos reprezintă cel mai potrivit şi puternic mod de refacere a chipului divin din noi pentru dobândirea mântuirii şi fericirii veşnice. Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa şi de aceea urmându-L sau păşind pe urmele Sale putem realiza comuniunea cu El, în Biserica Sa binecuvântată şi întemeiată de El. Ştiind că Învierea lui Hristos este un fapt istoric, real şi de necontestat, temelia de nezdruncinat a creştinismului, cunoscând că toţi vom învia în Ziua de Apoi, să ne străduim ca faptele noastre din această viaţă pământească să conducă la unirea darului învierii cu fericirea cea veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Note:

¹ Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Dogmatica Ortodoxă, vol. III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 449.
² Ivan Mihailovici Andreev, Teologia Apologetică ­Ortodoxă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 199.
³ Ibidem, p. 210.
⁴ Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Dogmatica Ortodoxă, vol. III, p. 469.