Învățătura divină revelată în Sfânta Scriptură nu este doar mărturie infailibilă și imuabilă, fixată în cadre canonice și dogmatice, ci și duh de viață, dinamic, lucrător, înnoitor, pentru că Cel ce Se descoperă este Dumnezeu-Viu, iar cel care primește descoperirea este omul, persoană dialogală cu Creatorul său.
În Vechiul Testament citim istoria întâlnirii umanității cu Dumnezeu, cu urcușurile și coborâșurile duhovnicești ale acesteia. Ni se vorbește despre forfota vieții, despre plecări, călătorii și sosiri, deopotrivă spațiale și temporale, dar și duhovnicești. Sfânta Scriptură este despre întâlniri și comuniuni, publice sau private, laice sau sacre, despre cei care Îl caută pe Domnul în „căile Sale” (Ps. 24, 10; 102, 7) și despre oameni ce răspund chemării divine în locuri de taină, alese de Dumnezeu.
Dar atunci când aceste pelerinaje au ca obiectiv Ierusalimul și „muntele Templului Domnului” - capitala politică a statului și forul autorității religioase -, adunarea poporului devine, vizibil, replică a imaginii și experienței revelatoare de pe Sinai. Numeroasele îndemnuri de a veni în Ierusalim și de a urca la Templu sunt, de fapt, invitații la a descoperi Torah, Învățătura sfântă și Legea divină, care nu rămâne, astfel, închisă în sulurile sfinte, ci este formulată, exprimată, manifestată în viața comunității. Legea divină este intrinsecă întâlnirilor publice prin care poporul ales se constituie și se reconstituie. Acceptarea democratică a normării vieții comunitare după valorile Scripturii înseamnă înnoirea permanentă, refacerea și reafirmarea Legământului, restaurarea valorilor și a normelor sociale, transformarea vieții, prefacere ce conduce spre regenerarea unui neam, noul Israel.
Folosite în contextul liturgic comunitar, cântările de psalmi aveau rolul de a-L slăvi pe Dumnezeu Unicul și Unul, dar și de a afirma identitatea iudaică a „poporului sfânt al Domnului”, a „poporului Lui ales dintre toate popoarele de pe pământ” (Dt. 7, 6), al cărui statut este însă condiționat de supunerea față de Lege: „...dacă vei asculta poruncile Domnului Dumnezeului tău şi vei umbla în căile Lui” (Dt. 28, 9). Astfel, voia celui drept este aceeași cu voia sfântă exprimată în Lege, pe care o iubește și la care „cugetă ziua şi noaptea” (Ps. 1, 2; 118, 97). „Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele; mărturia Domnului este credincioasă, înţelepţeşte pruncii; Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima; porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii. Frica de Domnul este curată, rămâne în veacul veacului. Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate îndreptăţite”, zice psalmistul (Ps. 18, 8-10). În psalmul 118, lauda cuvântului dumnezeiesc exprimat ca Lege în Scriptură arată recunoștința omului pentru viața și pronia ce decurg din ea: „Bună-mi este mie legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur şi argint. Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale” (vv. 72-73); „Se topeşte sufletul meu după mântuirea Ta; în cuvântul Tău am nădăjduit” (v. 81); „Ajutorul meu şi sprijinitorul meu eşti Tu, în cuvântul Tău am nădăjduit” (v. 114); „Apără-mă, după cuvântul Tău, şi mă viază şi să nu-mi dai de ruşine aşteptarea mea” (v. 116), „Din zori m-am sculat şi am strigat; întru cuvintele Tale am nădăjduit” (v. 147); „Aşteptat-am mântuirea Ta, Doamne, şi poruncile Tale am iubit” (v. 166).
Legea Domnului nu este doar duhovnicește centrală vieții omului drept. Ea locuiește în Sion, în Muntele Templului Domnului, în mijlocul Ierusalimului, capitala regatului și centrul lumii întregi: „De la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion este strălucirea frumuseţii Lui” (Ps. 49, 2). Scriptura este imaginea chenotică a divinității între oameni, este Constituție dumnezeiască, normă morală și far legislativ pentru societate: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 10). Ea se descoperă din templul davidic poporului ales și, eshatologic, tuturor popoarelor (Is. 2, 2-4; Mih. 4, 1-4; Zah. 8, 20-23).
Împlinirea poruncilor nu este un exercițiu al libertății autonome, ci al libertății omului în ascultare de Dumnezeu, după cum scriam într-un alt articol. Însă, spre deosebire de aceasta, autoritatea politică, manifestată în Vechiul Testament mai ales prin regalitate, aparține structurilor sociale și se manifestă în viața publică. Fără a fi eminamente o instituție politică, istorică, regalitatea israelită este și o instituție teologică, în legătură cu Dumnezeu și voia Sa. Psalmii 2 și 109, ce par a fi funcționat ca texte liturgice în relație cu manifestarea autorității monarhice, reclamă teologia relației de paternitate-filiație dintre Dumnezeu și regii davidici din II Samuel 7, 14. Prin intermediul regalității, Dumnezeu comunică cu poporul. Așadar, Dumnezeu este Regele, iar regatul, entitate administrativă și politică, este al Domnului, după cum, într-o minunată sinteză profetică, afirmă Isaia: „Domnul este pentru noi aici în toată slava Sa; El ţine loc pentru noi de fluvii, de largi canaluri, pe care nici o barcă cu vâsle nu trece, pe care nici o corabie mare nu merge. Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Căpetenia noastră, Domnul este Împăratul nostru, El ne va izbăvi!” (Is. 33, 21-22) și Sofonie: „Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; tu nu vei mai vedea nici o nenorocire” (3, 15).
În înțelegerea teologică biblică, imaginea politică a regatului trebuie să fie reflecția Împărăției cerurilor și să descopere pe Dumnezeu în mijlocul poporului ales, ca Domn și Stăpân, care proniază cu pace, hrană și bunăstare creația. Ascultarea de Domnul, care înseamnă obediență față de principiile Scripturii Sfinte (Lev. 19, 19), este dovada responsabilității speciale pe care conducătorul lumesc o are și înlătură riscul absolutismului politic. Regele este, asemenea poporului întreg, subiect al Legii lui Dumnezeu, iar lunga sa domnie, bunăstarea și pacea sunt condiționate de ascultare: „Aşadar, iată regele pe care l-aţi cerut; iată Domnul a pus peste voi rege. De vă veţi teme de Domnul, de-I veţi sluji Lui şi de veţi asculta glasul Lui, de nu vă veţi împotrivi poruncilor Domnului şi de veţi umbla şi voi şi regele care domneşte peste voi în urma Domnului Dumnezeului vostru, atunci mâna Domnului nu va fi împotriva voastră. Iar de nu veţi asculta glasul Domnului, ci vă veţi împotrivi poruncilor Lui, atunci mâna Domnului va fi împotriva voastră, cum a fost împotriva părinţilor voştri” (I Sam. 12, 13-15).
Noul Testament ne descoperă modelul desăvârșit de conducere plină de putere smerită al lui Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Fecioarei, dar și „Domnul și Stăpânul vieții mele”, Care exercită încredințarea primită de la Tatăl „nu prin atotputernicia care silește, ci prin adevărul care luminează, prin iubirea care cucerește sufletele” (pr. prof. Dumitru Stăniloae).
