Libertate omenească, libertate dumnezeiască

Istoria omenirii nu ar fi existat în forma ei actuală fără tema perenă a libertății. Un dar primit de om de la Dumnezeu, pe care l-am putea situa oricând imediat după cel al vieții, libertatea a fascinat, a responsabilizat, a condus firul roșu al desfășurării evenimentelor în fiecare perioadă, în fiece clipă. Fără liberul arbitru, omul ar fi fost un simplu instrument al istoriei.

Libertatea este cea care i-a servit omului drept piedestal al măreției sau, din contră, ca însoțitoare a pierzaniei. Însă mult prea des omul s-a mulțu­mit să facă din acest dar „un acoperământ al răutății” (cf. 1 Petru 2, 16), uitând că libertatea de a păcătui este doar o cale de înrobire spi­rituală, nu un drum spre cunoaș­terea lui Dumnezeu.

Decadența duhovnicească a omenirii a coincis cu o libertate tot mai aparentă, tot mai iluzorie, întrucât permitea umanității doar să devină din ce în ce mai aservită patimilor și păcatului, nicidecum să-și cunoască erorile și să le îndrepte pentru a redeveni cu adevărat liberă și vie spiritual.

Piedicile din calea libertății omului modern nu au mai fost reprezentate de angoasele morții și bolilor, de spectrul războaielor, de imprevizibilitatea zilei de mâine. Ele au fost forjate de lăcomia nesăbuită, de foamea nesăturată de averi, de desfrâul generalizat, de mânia ne­stăpânită, de mândria și slava de­șartă care au desfigurat darul libertății, l-au transformat într-un simplu slogan, un „drept” încălcat la nesfârșit prin alegerile spirituale ale fiecărei persoane. Spunând „nu” lui Dumnezeu, omul s-a predat puterilor întunericului și, așa cum ne spune Însuși Mântuitorul Iisus Hristos: „Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului” (Ioan 8, 34). Robia păcatului a sugrumat libertatea cea mai de preț dintre toate: cea duhovnicească.

Poți să fii legat în lanțuri, poți să trăiești clipe grele pe un pat de spital, poți să fii pus înaintea unor alegeri personale imposibile, poți să fii disprețuit de o mare masă de oameni - nimic din toate acestea nu te pot limita cu adevărat dacă ai rămas liber sufletește, dacă păcatul nu a pus stăpânire pe inima și gândirea ta. În astfel de momente poți să rămâi liber în inima ta, dacă accepți ceea ce ți se întâmplă unind libertatea alegerii cu credința neabătută. În cuvintele părintelui Arsenie Papacioc: „Dacă toate chinurile acestea sunt acceptate fără cârtire, devii un dumnezeu după har, pur și simplu. Când ești în astfel de situații grele, ești ca un dumnezeu înlănțuit” (Părintele Arsenie Papacioc - Cuvintele unui apostol al iubirii, ediție îngrijită de Sorin Alpetri, București, Ed. So­phia, 2022, p. 35).

Iar când ai căzut și ai devenit înrobit de o patimă sau mai multe, adu-ți aminte de Cel care poate să te elibereze din nou: „dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr” (Ioan 8, 36). Ne eliberăm de puterile întunericului prin pocăință sinceră, prin smerenie, prin milostenie, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin participarea la slujbele liturgice. Prin toate acestea, Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea noastră, ne redă libertatea pe care noi înșine am pierdut-o alegând calea păcatului în locul căii virtuții. Nu ne făgădu­iește chiar El aceasta spunându-ne: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32)? Dar care adevăr? Cel al acestei lumi care minte cu nerușinare pentru a-și păstra privilegiile și libertatea căzută, înrobită propriilor pofte și alegeri nedrepte? Sau Adevărul Care ră­mâne în veac: Persoana Mântuitorului Iisus Hristos?

Pentru mulți creștini, temnițele, chinurile, nedreptățile, bolile, încercările au fost modalități prin care și-au putut exercita nu doar o libertate omenească a alegerii căii grele și dureroase, ci o cale de pregustare a libertății existente în Împărăția cerurilor. Biruind aceste „neputincioase îndrăzniri” ale diavolului, care a încercat să le înrobească darul libertății, creștinii au trăit astfel în mod deosebit puterea de a se ridica sufletește deasupra alegerii dintre bine și rău. Libertatea lor însemna doar a lucra binele. A lucra răul nu mai era o libertate, era un păcat, o distrugere a acestui dar imens și prețios oferit de Dumnezeu și care, alături de cel al vieții și al rațiunii, alcătuia o întreită binecuvântare primită de om încă din clipa creării sale de Cel mai presus de toate. Nu înseamnă că oamenii duhovnicești - sfinții - nu mai puteau să păcătuiască. Însă pentru ei a lucra răul însemna să săvârșească un act abominabil, care îi despărțea sufletește de Dumnezeu, Izvorul iubirii și al libertății absolute.

Iar sfinții nu au încetat niciodată să mediteze la acest îndemn al Sfântului Apostol Pavel pentru a păstra darul sacru al libertății lor spirituale: „Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Pentru că există o alegere care eliberează și una care înrobește. Virtute și păcat.