Libertatea divină

Auzim adesea întrebări legate de manifestărilor lui Dumnezeu. Unele revin ciclic; situațiile dificile nu sunt puține - și, cu precădere, apar când este vorba de întâmplări care au legătură cu nedreptatea sau cu imposibilitatea justificării anumitor cauze. Întrebarea ar fi: De ce Dumnezeu, care are atâta putere, îngăduie să se petreacă sub ochii Lui atâtea lucruri grave cu oameni nevinovați și, îndeosebi, cu aceia care Îl slujesc întru totul și își dau viața, suferă pentru credință. Aceste interogații nu sunt doar retorice; ele exprimă o tensiune profundă între speranța în dreptatea divină și realitatea percepută de (unii) oameni.

Argumentele cele mai convingătoare, puternice și adevărate ne arată că răspunsul nu constă în efectul reproșului adus lui Dumnezeu, cerându-i să intervină; el nu poate fi găsit decât tot la noi. Implicarea lui Dumnezeu duce la piste false; el nu poate să facă rău - și nu îndeamnă pe nimeni să facă. El dorește ca omul să facă binele - iar noțiunea care conține răspunsul se numește libertate.

Situațiile dificile pe care le întâmpinăm în viață ne pun față în față cu aparenta tăcere a lui Dumnezeu - care nu se „grăbește” să ne ia apărarea, scăpându-ne de rău. Și totuși, tocmai această tăcere „suspectă” a Domnului ne obligă la o regândire a rolului nostru în actul credinței. Da, ne-am obișnuit, poate, să așteptăm intervenția lui Dumnezeu ca pe o corecție imediată a răului, ca semn al iubirii ce ne poartă. Dar iubirea lui Dumnezeu nu se impune. Ea nu anulează, însă, libertatea omului, dreptul lui de opțiune - dimpotrivă. Cu consecințele de rigoare. Să ne amintim cuvintele Prorocului Isaia (5, 20-25): „Vai de cei ce numesc răul bine și binele rău, întunericul lumină și lumina întuneric, amărăciunea dulceață și dulceața amărăciunie!”.

În atotputernicia sa, Dumnezeu nu Se neagă pe Sine și nu trece peste libertatea omului. Cel ce l-a făcut pe om și-a asumat, în actul creației, libertatea acestuia, pe care i-o respectă întru totul. Dumnezeu, în atotputernicia Sa, nu Se contrazice pe Sine. El a dăruit omului libertatea - nu ca pe un simplu atribut, ci ca pe o responsabilitate fundamentală. Așa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12). În acest spațiu al libertății, omul este chemat nu doar să evite răul, ci să aleagă activ binele, în mod conștient și liber. Căci „cei care se străduiesc să respecte normele lui Dumnezeu referitoare la bine și la rău se vor bucura de foloase atât în prezent, cât și în viitor” (Psalmul 18, 8, 11).

Dacă am înțelege situațiile din perspectiva lui Dumnezeu, am fi cu adevărat buni. Libertatea este, fără îndoială, unul dintre cele mai prețioase daruri pe care omul le-a primit de la Dumnezeu. Ea îl face capabil de iubire autentică, de jertfă, de creație, de asumare. Dar tot ea, liberul arbitru, îl poate conduce spre autodistrugere, egoism sau negarea binelui. Libertatea nu este autonomă față de adevăr și de bine. Ori de câte ori este ruptă de aceste două dimensiuni, ea devine nu eliberare, ci risipire.

Bunătatea autentică nu are grade de comparație. Ea nu este competitivă, ci interioară. Nu este evaluabilă, ci asumată lăuntric. Ori de câte ori înlăturăm pe Dumnezeu din sufletul nostru, bunătatea slăbește, devine formală sau interesată. Însă, atunci când Îl lăsăm să locuiască în noi, iubirea devine putere activă - capacitate de acceptare, de înțelegere, de renunțare la judecată.

Modelul pe care ni-l oferă Dumnezeu este acela de a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt, cu prețul lucrării binelui. Am reuși atunci să trecem barierele supărării. Am depăși limitele întunecate ale egoului și ale orgoliului. Puterile noastre s-ar îndrepta către ceilalți. A-L urma pe Dumnezeu înseamnă a-L lua drept model: a-i iubi pe ceilalți cu tot ceea ce sunt, nu cu ceea ce am vrea noi să fie. A lucra binele - fără condiții, fără calcule, fără așteptări. Atunci barierele supărării se dizolvă, egoul și orgoliul se temperează, iar puterea devine slujire.

Pe tărâmul faptei bune, acolo unde lucrează Dumnezeu, poate fi sesizată prezența Sa de către oricine. Pe tărâmul faptei prospere, acolo unde omul acționează în numele binelui, Dumnezeu devine vizibil. Nu ca intervenție supranaturală, ci ca prezență discretă, dar reală, în fiecare gest de iertare, de milă, de curaj tăcut. Poate că, dacă am înțelege cu adevărat felul în care Dumnezeu lucrează în lume, n-am mai cere explicații. Am deveni, mai degrabă, martori și continuatori ai lucrării Sale - în libertate, în iubire, în adevăr.

A înțelege tăcerea lui Dumnezeu în fața suferinței și a răului înseamnă a înțelege darul riscant al libertății pe care El l-a oferit omului. În iconomia divină, libertatea nu este o concesie, ci o chemare la asemănare cu Dumnezeu, o invitație la co-creație și co-responsabilitate în istorie. Tocmai această libertate face posibilă iubirea autentică, alegerea binelui, maturizarea spirituală. Dar tot ea permite rătăcirea, îndepărtarea de Adevăr.

Omul modern, deși înzestrat cu daruri multiple, se arată adesea nepregătit pentru un exercițiu responsabil al libertății. Își cere dreptul de a alege, dar evită consecințele alegerilor sale. Refuză limitele, dar tânjește după sens. Îl invocă pe Dumnezeu în fața durerii, dar uită prezența Lui în clipa păcii. Orice limită este percepută ca o ofensă, orice responsabilitate ca o cons­trângere. Însă libertatea autentică nu este așa. Nu înseamnă să fac tot ceea ce îmi trece prin minte, ci să pot alege între bine și rău, știind că fiecare alegere are o consecință. Libertatea absolută, fără reper moral, se întoarce adesea împotriva omului, golindu-l de sens, alienându-l.

În fața acestui paradox, Biserica este chemată să reamintească neîncetat că libertatea este mereu însoțită de răspundere și că adevărata libertate se desăvârșește în iubire. Adevărul nu anulează libertatea, ci o orientează. Iubirea nu constrânge, ci o face deplină.

Lucrarea lui Dumnezeu, discretă dar constantă, se recunoaște în fiecare om care alege binele chiar și atunci când nu este înțeles, în fiecare gest de milă, de împăcare, de jertfă. Acolo unde libertatea este pusă în slujba binelui, Dumnezeu nu tace - ci vorbește în cel mai profund limbaj: cel al iubirii. A iubi înseamnă a te pune în slujba celuilalt în mod liber, nu constrâns.

... Un amănunt semnificativ. Știți că în București există o stradă care chiar așa se numește: Strada Binelui (în sectorul 4, în apropierea Străzii Dunării, nu departe de Bulevardul Metalurgiei). Oare de ce vor fi numit oamenii aceastră stradă a Binelui? Nu cumva ca pe un reper fundamental de viață, ca pe un memento de neuitare? Cum însăși stă scris în Sfânta Scriptură (Galateni 6, 9-10): „Să nu încetăm să facem binele, pentru că noi cei care vom răbda până la sfârșit, vom secera la vremea potrivită. Deci acum, cât mai avem timp, să facem bine”...