Un conflict mai mult imaginar în afara celui dintre credinţă şi cultură se întâlneşte între libertate şi autoritate. Mulţi creştini sunt nemulţumiţi de existenţa ierarhiei, pe care o asimilează cu o autoritate externă, dictatorială, uitând calitatea ei paternală. De asemenea, aceiaşi creştini posedă o concepţie greşită privitoare la libertate, fie considerând-o fără limite, fie aducând-o în pragul desfiinţării. Importantul teolog rus Paul Evdokimov este de părere că trebuie să redescoperim atât binefacerile autorităţii, cât şi limitele libertăţii.
Vom începe prin a analiza calitatea şi actul libertăţii, pentru că fiecare autoritate creştină se bazează esenţial pe această caracteristică a omului, oferită de Dumnezeu. În cadrul analizei sale, teologul rus are câteva afirmaţii surprinzătoare, bazate însă pe teologia Sfinţilor Părinţi.
"Libertatea este avântul absolut către Bine"
Astfel, Paul Evdokimov afirmă: "Într-o definiţie clasică, libertatea este facultatea de a alege. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă exact contrariul: nevoia de a alege, spune el, este o slăbiciune inerentă căderii în păcat. Adevărata libertate este avântul absolut care se orientează spre Bine fără să aibă reţineri sau întrebări. La nivelul sfinţeniei, opţiunea nu mai este o condiţie a libertăţii. Aflat dincolo de orice alegere, cel desăvârşit urmează nemijlocit şi spontan calea Binelui. În cea mai subtilă formă a ei, libertatea nu-şi mai suportă propriile raţiuni, ci şi le creează. Ea se înalţă acolo unde actele cele mai libere sunt singurele acte depline" (Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2009, p.132). De multe ori, în cadrul orelor de filosofie sau în timpul unor discuţii generale, această întrebare fundamentală apare: Ce este libertatea? Din punct de vedere creştin, este clar că libertatea nu presupune alegerea între bine şi rău, ci alegerea exclusivă a binelui şi eliberarea de orice ezitare în această privinţă. Poate părea paradoxal, dar credinţa creştină priveşte libertatea desăvârşită ca aparţinând perioadei de dinainte de cădere. Şi noi trebuie să depăşim sfâşierea cauzată de păcatul originar şi să creştem duhovniceşte în libertatea binelui.
Libertatea interioară
Grijile vieţii şi necazurile existenţei cotidiene ne însoţesc neîncetat şi nu ne putem izbăvi de ele. Însuşi Mântuitorul ne-a avertizat spunându-ne că "în lume necazuri veţi avea", dar tot El a completat acest pasaj precizând: "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (In. 16:33). De aceea, libertatea trebuie interiorizată. Nu putem niciodată să extindem libertatea noastră la nesfârşit în exterior, în schimb putem fi capabili să efectuăm acest lucru în propria inimă, în propriul suflet. De aceea, Evdokimov oferă un exemplu în acest sens: "Părinţii Deşertului nu-şi puneau o problemă teoretică; ei trăiau pur şi simplu o libertate nemărginită. Pilda lor ne prescrie neîncetat virtutea interiorizării: fiecare om poate găsi spaţiul libertăţii interioare de îndată ce se aşază înaintea Feţei lui Dumnezeu. Învăţătura Sfântului Pavel confirmă ceea ce trăise deja Epictet: chiar şi un sclav are înlăuntrul său libertatea unui rege. O asemenea libertate găseşte în Dumnezeu nu atât o limită - căci Cel Nelimitat nu se poate mărgini -, cât singurul izvor care să-i astâmpere setea, alimentându-i conţinutul dincolo de orice constrângere. Omul trebuie să se supună voinţei lui Dumnezeu, dar nu pur şi simplu. Dumnezeu doreşte împlinirea voinţei Sale, dar nu vede în om un sclav, ci un fiu liber şi un prieten al lui Hristos" (Ibidem, p. 132). Interiorizarea libertăţii este rodul unei conştientizări a harului primit la Botez. Ştim că Împărăţia cerurilor este în noi înşine şi, prin urmare, tot acolo se află şi libertatea care ne eliberează de alegerile greşite. Suntem făcuţi să alegem Binele, pentru a ne putea împlini, dar nu putem să efectuăm acest lucru în dauna celorlalţi. Aşa cum spunea John Stuart Mill, limita libertăţii mele în exterior ajunge până la îngrădirea libertăţii altui om, dar nu poate efectua acest lucru fără a-şi pierde calitatea intrinsecă.
Conflictul libertate-autoritate - doar în afara Bisericii
Acest conflict între libertate şi autoritate nu poate avea loc în cadrul Bisericii, în opinia teologului rus, tocmai pentru că aduce în discuţie o mentalitate pur trupească. "Orice opoziţie între libertate şi autoritate se aşază pe un plan extra-eclesial, unde victoria uneia sau a alteia nu conduce deloc la libertatea lui Hristos" (Ibidem, p. 134). Este clar că Evdokimov atrage atenţia aici asupra faptului că libertatea şi autoritatea nu se exclud în viaţa duhovnicească, ci se completează reciproc într-un mod uimitor. Autoritatea nu are o esenţă juridică în Biserică, ci una paternală. Libertatea şi autoritatea în Biserică pot fi relaţionate cu corespondentele lor din cadrul comunicării dintre părinte şi copil. Desigur, părintele respectă libertatea copilului, dar, în acelaşi timp, el îşi exercită autoritatea atunci când această libertate riscă să se îndrepte spre săvârşirea faptelor rele. Oare episcopii, preoţii şi diaconii sunt aleşi pentru aptitudinile lor juridice sau de management, sau pentru că au fost înzestraţi de Dumnezeu cu darul iubirii de oameni şi ei înşişi au dorit să slujească oamenilor?
Numai un om liber îi poate ajuta şi pe cei din jur să devină astfel. Rolul ierarhiei constă astfel în eliberarea oamenilor din cătuşele patimilor prin harul lui Hristos, iar nu principal în organizarea lor juridică. Pe de altă parte, autoritatea eclesială nu porunceşte, ci roagă, îndeamnă, stăruieşte, după modelul arătat de Mântuitorul Hristos prin pilda fiului risipitor. Este necesar ca ierarhia să fie pregătită pentru a îndeplini păstorirea corectă a credincioşilor împlinind astfel aşteptările lor, dar şi aceştia trebuie să fie dispuşi să înţeleagă că autoritatea eclesială nu reprezintă un regim dictatorial. De altfel, Paul Evdokimov insistă asupra acestui aspect precizând că "în amintirile sale din adolescenţă, Sartre spune ceva profund: "Îl aşteptam pe Tatăl Creator şi m-am trezit cu un Director General"." Biserica trebuie să fie atentă cu aceste aşteptări, cu aceste căutări, dar trebuie mai ales să le dea răspunsuri.
Printr-un asemenea răspuns, episcopul nu va mai fi văzut ca un şef, ca un patron cu putere de constrângere, ci ca un chip al Tatălui; iar un om însetat de libertate va fi tratat precum fiul rătăcitor care nu caută autoritatea, ci inima părintească. Aceasta ar fi bucuria şi libertatea copiilor lui Dumnezeu care ar găsi în Biserică, dincolo de reguli şi funcţii, Duhul Sfânt" (p. 138).
Lege autoritară sau libertate în Duh?
Ceea ce se înţelege foarte greu sau aproape deloc este faptul că Dumnezeu Însuşi nu vine să ne impună o lege exterioară, dură şi cazonă, prin care să fim plini de suferinţe şi chinuri. El cere de la noi să îndeplinim primordial legea iubirii, care ne eliberează, iar prin aceasta să ne lepădăm de tirania patimilor care ne stăpânesc. Pentru toţi creştinii, pilda esenţială a autorităţii şi libertăţii rămâne cea a fiului risipitor. Paul Evdokimov nu ignoră nici acest element. "Sensul păcatului originar este transformarea lui Dumnezeu într-o autoritate exterioară, în Lege, fapt care conduce la transgresarea Legii divinizate situându-l pe om în afara lui Dumnezeu. A trebuit să survină Întruparea pentru ca omul să se regăsească înlăuntrul lui Dumnezeu. A trebuit ca Pruncul Iisus să dezvăluie adevăratul chip al Tatălui, prin parabola fiului risipitor, în care autoritatea justiţiară nu este de partea părintelui, ci de aceea a fiului mai mare. Tatăl nu face decât să alerge în întâmpinarea copilului său" (p. 136). Acesta este şi sensul împăcării autorităţii şi libertăţii. Gândiţi-vă la propriii părinţi duhovniceşti pe care îi aveţi. Oare autoritatea lor vă îngrădeşte libertatea sau, din contră, ajută la sporirea acesteia? De asemenea, autoritatea lor se transformă vreodată în atitudine dictatorială? Dacă răspunsurile la aceste două întrebări sunt de ordin negativ, atunci aveţi un părinte duhovnicesc minunat. Dacă răspunsurile sunt însă pozitive, atunci tot ce aveţi de făcut este să împliniţi legea iubirii. Chiar şi cea mai dificilă autoritate se poate înmuia în faţa unei inimi sincere. Inima de copil.
