Lumina Taborului – slavă a vieţii veşnice

Duminica a şasea după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Sfântul Ioan E­van­ghe­listul prezintă sco­­pul întrupării Fi­u­­­lui lui Dumnezeu, um­­plerea de lumină, prin tru­pul Său înviat, a tuturor celor ce vor vedea în El şi vor imita fap­tele Lui de iubire a lui Dum­nezeu şi a semenilor. De aceea cei ce nu-L vor primi vor ră­mâ­ne în întuneric sau în lipsa de bu­curie a comuniunii veşnice cu Dum­nezeu şi cu semenii şi, deci, în lipsa de sens a vieţii. În a­ceasta constă judecata sau o­sân­­da celor ce nu-L vor primi. Nu­mai cre­din­ţa că Dumnezeu are un Fiu, de­ci că în El este o iu­bire, şi pe Fiul Său iubit Îl fa­ce om în veci, ca să arate şi oa­me­­nilor iubirea Sa în veci, poa­te da, de fapt, o bucurie şi un sens vieţii oamenilor.

Lumina Treimii, care e proprie şi Fiului lui Dum­nezeu, se va arăta şi prin trupul ce-l va lua, prin cu­vintele şi faptele Lui iu­bitoare, dar se va arăta de­plin în trupul Lui după în­vi­e­re. Iar din trupul Lui se va răs­pândi în cei ce vor crede în El şi vor face fap­te, asemenea Lui, în viaţa pă­mân­tească, dar de­plin în trupul de după în­vi­e­rea lor. Dacă tru­pul poate fi me­­diu prin care se răspândesc cu­­vinte înţelepte şi se să­vâr­şesc fap­te bune, e firesc să poa­tă fi şi un mediu văzut al lu­mi­nii spiri­tu­ale, iar din el să ira­di­eze a­ceas­tă lumină şi în u­ni­­ver­­sul cu ca­re este legat, deşi a­­­ceas­tă a­ră­­tare a luminii spiri­tu­­ale prin ma­terie e o mare tai­nă.

Taina cea mare stă în faptul că Dumnezeu a adus la existen­ţă şi persoanele create de o fi­in­ţă comună îmbrăcate în trup, de­ci subiecte conştiente de va­lo­­rile fiinţei lor şi ale universului material, pe care le trăieşte fie­care altfel şi le comunică una al­teia, întă­rind şi cu voinţa uni­ta­­tea lor de fiinţă şi împărţind mo­dul de sesizare şi de actua­li­za­re a valorilor fiinţei umane şi ale u­ni­versului. Iar în Hristos ele de­vin şi subiecte active ale (re­cep­tă­rii) valorilor fiinţei di­vi­­ne, pentru îmbogă­ţirea spre ca­re le-a creat Dumnezeu Cel din Trei­me.

Sfântul Ioan Evanghelistul în­­făţişează acest scop al în­tru­pă­­rii Fiului lui Dumnezeu, sau um­plerea de lu­mină a celor ce vor crede în El şi vor săvârşi fap­tele Lui şi osândirea la în­tu­ne­ric a celor ce nu vor face a­ceas­ta, spunând: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu va cre­de a fost judecat, fi­in­d­­că nu a crezut în numele Ce­lui Unuia Născut, Fiul lui Dum­­nezeu. Iar judecata este a­ceas­ta, că Lumi­na a venit în lu­me şi oamenii au iu­bit întuneri­cul. Căci faptele lor sunt rele. Că oricine face fap­te rele u­răş­te lumina şi nu vine la lumină, pen­tru ca faptele Lui să nu se vă­­dească. Dar cel care lu­crează a­­devărul vine la Lumi­nă, ca să se arate faptele lui, că în Dum­nezeu sunt săvârşite” (Ioan 3, 18-21). A­vem în aceste cu­vinte o explica­re a moti­velor pen­tru care fap­te­le bune sunt luminoase, iar ce­le rele întunecă pe om. Cele bu­ne aduc pe om în Lu­mina lui Hris­tos, iar cele re­le îl ţin în în­tu­neric. Aceste mo­ti­ve sunt do­uă: primul este că fap­te­le rele în­chid pe om în e­go­ismul lui în­gust, oprindu-l de la înţe­le­ge­rea largă şi adâncă a altora şi a lui Dumnezeu cel iubitor, iz­vo­rul fără de început al exis­ten­ţei; dim­potrivă, faptele bune, fiind îndreptate spre Dum­ne­zeu cel iubitor şi spre semeni, lăr­gesc ve­derea iubi­toare la ne­sfâr­­şit. Căci faptele bune fac pe om co­mu­­nicativ, deschis, tran­s­pa­­­rent. In­teriorul lui se vede. El se deschide cu o căldură ce­lor­lalţi. Are în sine căldu­ra iu­bi­­rii ne­sfâr­­şite a lui Hristos, căci comunică şi cu El. Trupul nu mai în­chi­de pe om, ci-i face su­fletul vă­zut, comunicativ. Prin bine, spi­ri­tul face materia tru­­pului transparentă, în pri­mul rând în Hris­tos şi apoi şi în cei ce cred în El. Dar, în ge­ne­­ral, spiritul ome­nesc se face tran­sparent prin materie şi prin anumite organizări co­mu­­ni­­cative ce le aduce în ea. În­să Dum­­nezeu pune în în­treaga ma­terie a universului o organi­za­­re care îl face de folos omului, dar şi în stare să arate cât de minunată şi de iubitoare es­te în­ţe­lep­ciu­nea lui Dumnezeu. Ma­teria e făcută de Dum­nezeu în sta­re să primească şi să co­mu­­ni­ce o raţionalitate pli­nă de fo­los în ea. Prin aceasta se a­ra­tă că nu numai spiritul omenesc poate lucra şi vedea prin ea, ci prin ea se poate ve­dea şi poa­te lucra în primul rând Dum­nezeu. Aşa se poate cu­­noaş­te şi lucra adevărul şi prin ea. Iar al doilea motiv, i­den­tic în fond cu primul, este că fap­te­le bune „lucrează ade­vă­rul”, a­di­­că actualizează spre bu­cu­rie a­devărul legăturii ce exis­tă în­tre omul ce săvârşeşte aces­te fap­te bune şi semenii săi şi a­ra­tă adevărul lui Dumne­zeu cel iu­bi­tor. Căci acesta este a­­de­vă­rul: armonia între cele crea­te şi u­nirea lor cu Dum­nezeu prin iu­birea Lui. Cel ce săvârşeşte bi­ne­le vede acest adevăr şi o a­fir­mă. Şi legătura cu această a­de­vă­ra­tă existenţă a iubirii îi adu­ce bucurie.

Această vedere a armoniei din­­tre toate şi dintre ele şi Dum­ne­­zeu cel iubitor, comu­ni­u­­nea de­­plină cu toţi şi cu Fiul lui Dum­nezeu făcut om, se va a­­răta ca lumină desăvârşită în via­ţa vii­toare.

Dar să spunem câteva cu­vin­­te şi despre „Schimba­rea la fa­ţă”, îndeosebi:

Schimbarea la faţă a lui Hris­tos pe Tabor le dădea A­pos­tolilor dovada anticipată a în­­vierii şi dumnezeirii Sale şi a mân­tuirii tuturor celor ce vor cre­de în El, spre a le confirma măr­turia lor dată Lui prin Pe­tru la Cezareea lui Filip, că El este Hristosul, Fiul lui Dum­nezeu, confirmare cu atât mai ne­­cesară, cu cât, după acea măr­turisire a lui Petru, Hristos le vorbise despre moartea ce-o va avea de suportat, dar din ca­re va învia, ceea ce le produsese A­postolilor o sminteală de na­tu­ră să le slăbească mărturia da­tă des­pre dumnezeirea Sa. Hris­tos le arată astfel că între dum­ne­zeirea Sa şi jertfa Sa ca om pen­tru oameni nu e o con­tra­­zi­ce­re, ci că tocmai prin a­ceas­tă jert­fă se va arăta mă­ri­rea iubi­rii Sale dumnezeieşti. Cu cât e mai înalt Dumnezeu, cu atât e în stare de o mai mare sme­rire din iubire pentru oameni.

Necontrazicerea între mări­rea Sa dumnezeiască şi sme­ri­rea Sa prin întrupare şi jertfa ca om o arată Hristos şi în faptul strălucirii ce o va da u­ma­ni­tă­ţii Sale prin această smerire, ca­re a mers până la jertfă.

Umanitatea Lui va deveni, prin jertfă, mediu al lu­minii dum­nezeieşti, strălucitoare, prin faţa Lui, ca soarele, iar prin veşmintele Lui, ca zăpada. E o lu­mină care, deşi se arată prin faţa omenească materia­lă, are totuşi un caracter spiritual, aşa cum se arată lumina bu­nă­tă­ţii pe faţa omului şi cu deose­bi­­re în nimbul sfinţilor.

Hristos le arată astfel A­po­s­to­lilor că S-a coborât şi Se va înăl­ţa prin jertfă nu numai pen­tru Sine ca om, ci pentru noi, în faptul că lângă El apar şi Moise, şi Ilie, care au crezut în întruparea şi jertfa Lui ca om înain­te de împlinirea lor, ce­ea ce înseamnă că a făcut a­ceas­ta şi pentru cei ce vor crede în viitor în El. În acest scop, Moi­se şi Ilie li se arată celor trei Apostoli, vor­bind cu Hris­tos despre sfârşitul Lui, adică des­pre moartea şi învierea Lui, ca­re Îi vor aduce Lui ca om stră­lu­cirea asemenea Soarelui. Se arată prin aceasta atât faptul că din El ca Dumnezeu iese lu­mina, prin uma­nitatea Lui, şi nu din ei, cât şi faptul că lumi­na Lui nu e contrazicere cu jert­fa Lui, ca a Celui ce-şi arată iu­­­birea care a mers până la jert­fă. Dar prin aceasta se a­ra­tă că relaţia noastră viitoare cu su­prema lumină a bunătăţii va fi şi o comunicare dialogică prin trup, deci trupurile noastre vor vie­ţui şi ele în legătură cu tru­pul Lui şi într-o comunicare tai­nică cu El prin tru­pul Lui. Şi a­­ceasta arată că va fi o con­vor­bi­re reală a noas­tră cu El. Pe lân­g­ă aceasta ea arată că va a­vea loc o transfigurare, sau o în­dumnezeire a întregului cos­mos, deci şi a celui material.

Dar Apostolii aud şi glasul Tatălui răsunând dintr-un nor: „A­cesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi!” Prin a­­ceasta Tatăl Îl arată pe Hris­tos chiar ca Fiu iubit al Său, deci şi Dumnezeu, şi om, deci şi pe ei, făcuţi prin întrupare, fraţi ai Lui şi fii ai Săi ca Tată.

Pe Tabor ni se arată astfel des­coperit Fiul lui Dumnezeu În­suşi, deci ca Cel ce a luat faţa de om pen­tru veci. Ni se arată su­prema apropiere a lui Dum­nezeu de noi. Prin aceasta şi Ta­tăl ni se arată apropiat.

Dacă în revelaţia din Ve­chiul Testament glasul lui Dum­­nezeu se auzea din în­tu­ne­ric, iar chiar pe faţa lui Moise, ca­re era ridicat la auzul ei, stă­tea un văl de întuneric, acum Fi­ul lui Dumnezeu însuşi se a­ra­tă în lumină pentru toţi cei ce cred, reflectându-se în lumi­na de pe faţa lor, căci iubirea a­ră­tată mie de altul trezeşte în mi­ne iubire. Deci chiar şi de pe fa­ţa lui Moise se înlătură în­tu­ne­ricul, căci, prin Vechiul Tes­ta­ment, Fiul lui Dumnezeu se pre­găteşte doar să vină ca om în­tre oameni, nu vine de fapt ca a­tare. Nici Ta­tăl nu ne vorbeşte di­rect, ci numai prin prooroci.

Hristos cel înviat ca om le um­ple toate de lumină, căci pes­­te toate se prelungeşte lu­mi­­na Lui, reflectată în cei pe ca­­re îi iubeşte şi cu care Fiul lui Dum­nezeu a intrat în re­la­ţie di­rectă ca Dumnezeu făcut om. Fiul lui Dumnezeu e vă­zut a­cum direct de oameni şi-i bu­­cu­ră pe toţi cu comuniunea Lui. Dar în aceasta vor intra ei de­plin în viaţa viitoare. El „va veni să se proslăvească în­tru sfin­ţii Săi şi să fie privit cu ui­mi­re de către toţi cei ce au cre­­zut, pentru că mărturia noas­­tră către voi a găsit cre­za­re” (2 Tes. 1, 10).

De bucuria sau comuniunea a­­cestei iubiri di­recte nu se vor să­­tura în veci cei ce pleacă din a­­ceas­tă viaţă cu credinţa în Hris­­­tos. Aceasta o spune Pe­tru, pro­punând lui Hristos să fa­că trei colibe în care să va­dă ne­­în­ce­tat pe Hristos şi pe sfinţii din ju­rul Lui şi de care se vor îm­păr­tăşi şi credincioşii în­că vii.

Lumina comuniunii cu Hris­­tos e nesfârşită, ca şi bu­cu­­ria ce o procură. E o mistică ne­­sfâr­şi­tă a luminii. Deşi e vă­zută, este ine­puizabilă în bu­curia şi eter­na noutate ce-o dă­­ruieşte celor ce o văd. A­ceas­tă înain­tare ne­s­fâr­şită în lu­mina iubirii lui Hris­tos o tră­ieşte şi cel ce, prin ru­gă­ciu­nea neîncetată, ajunge să-L va­dă pe El strălucind din ini­ma Sa, unită cu cerul. Mis­ti­ca or­todoxă este o mistică sau o tai­­nă a luminii, nu a întuneri­cu­­­lui. În întuneric nu se poate îna­­­inta. În toate slujbele orto­do­­­­xe se vorbeşte de lumină şi în con­­ţinutul darurilor mij­lo­cite de ele se înaintează la ne­sfâr­şit.

Lumina care va iradia din Hris­tos în veacul vii­tor, um­plân­­du-i pe toţi de lumină sau fă­cându-i pe toţi lumină, nu va a­nula trupurile, dar lumi­na în ca­re se văd face să nu se mai sim­tă spaţiul. Hristos se vede, şi trupurile sfinţilor se văd, dar nu se mai văd a­flân­du-se dis­tan­­ţate. Lumina în­vinge spa­ţiul fără să desfi­in­ţe­ze persoa­ne­le care se comu­ni­­că prin lumi­nă. În viaţa vii­toa­re vom simţi pe Hristos în fie­care om, desă­vâr­şind a­ceas­tă simţire a Lui în via­ţa de pe pă­mânt. Dacă cei ce au făcut bi­ne altora au văzut pe Hris­tos pre­zent în ei, lumi­nân­du-se prin aceasta (Mt. 25, 40), în via­ţa viitoare Îl vor ve­dea cu to­tul clar, în lumina Lui, pe Hristos, pe când cei ce nu au fă­cut bine altora, fi­indcă n-au vă­zut pe Hristos în ei, trăind în în­tuneric, vor cădea în în­tu­ne­ri­­cul total în viaţa vii­toa­re. Dar cel ce s-a rugat aici mult lui Hris­tos văzându-L pe El în si­ne, cum Îl văd isihaştii lumi­nând din inima lor, Îl va ve­dea în sine deplin cu sine în via­ţa vii­toare în plină lumină.

Dar Hristos nu s-a mulţumit să convingă pe uceni­cii Săi nu­m­ai prin învăţătura că El a de­pă­şit legea inexplicabilă a în­chi­derii oamenilor prin naştere şi moarte într-o viaţă redusă la cea din lumea aceasta, ci le-a a­ră­tat şi în mod vizibil că este Per­soana dum­nezeiască a u­ma­ni­tăţii pentru a o duce şi pe a­ceas­ta în eternitate, deci în lu­mi­na sensului deplin.

Poate de aceea, Sfântul Ma­xim Mărturisitorul numeşte lu­mi­­na în care a apărut Hristos pe Tabor „simbol prin care a des­co­perit dumnezeirea mai pre­­sus de minte, aducând pe u­ce­nici la adevărata înţele­gere a Scrip­turii, iar veşmântul Său alb ca zăpada, simbol al celui ce poartă puterea Raţiunii cre­a­­­toare”¹ şi mântuitoare.

Acestea se cuprind şi se vor cu­prinde în lumina lui Hristos, a­rătată pe Tabor, ca anticipare a luminii în care va fi văzut în via­ţa viitoare.

Dumitru Stăniloae, Iisus Hris­tos, lumina lumii şi îndum­ne­zeitorul omului, Editura A­nas­tasia, 1993, pp. 201-208.

Note:

¹ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. rom. de pr. prof. D. Stăniloae, Buc., 1980, pp. 125-126.