Maica Domnului în salba tainică de simboluri la Părinţii sirieni

Într-o multitudine de imagini şi simboluri creative, teologia ­siriacă reuşeşte să aşeze în cea mai frumoasă cromatică sărbătoarea Bunei Vestiri ca „început al mântuirii noastre”. Regăsim astfel ­îndeosebi în neîntrecutele creaţii imnografice o frumuseţe aparte, rânduită şi dăruită cu smerenie pentru ceea ce este „Mireasa Luminii”. Înainte de a putea exprima capacitatea limpede a locului pe care Maica Domnului îl ocupă în iconomia mântuirii neamului omenesc, ­Părinţii sirieni s-au adăpat cu ­sete din profunzimile înţe­le­su­rilor Scripturii.

Părinții sirieni au reuşit să croiască o adevărată teologie, plină de ima­gini, simboluri şi sensuri, de multe ori având propria experienţă şi expresie duhovnicească. „Imnografii sirieni şi mai ales Sfântul Efrem Sirul au o viziune teologică ce ar putea fi descrisă drept holistică: după ei, toate cele ce sunt din lumea materială şi spirituală sunt în mod tainic întrepătrunse, neexistând nimeni şi nimic în izolare. Acestea se aplică bineînţeles şi Maicii Domnului. Unul din cele mai importante merite ale Sfântului Efrem şi ale celorlalţi imnografi sirieni constă în felul în care au arătat cât de complexă este legătura Maicii Domnului cu Fiul ei” (Sebastian Brock, Mireasa Luminii, Craiova, 2019, p. 16). În consecinţă, urmând îndeaproape contextualizărilor din viaţa socială, Maica Domnului se găseşte prezentată în postura de „soră, mireasă, doică sau fiică” sau în expresia asociativă: Biserică, chivot, năstrapă, cămară împărătească.

Antiteze hristologice şi mariologice

Nelipsindu-ne nicidecum de persuasiunea antitezei, Părinţii sirieni reuşesc să îmbine exemplificativ Legea Veche cu Legea Nouă, concentrându-le paulin într-un perpetuu „acum, dar nu încă”. Cu alte cuvinte, dacă în dimensiunea hristologică a dogmei putem discuta paradigmatic despre „Adam cel vechi” - „Adam cel Nou, în conţinutul său mariologic completându-se cu antiteza „Eva cea veche” - „Eva cea nouă”. O abordare inedită, plasată chiar dincolo de deja clasicul tandem dogmatic, poate fi şi cea desprinsă din contrastul dintre Eva şi Maria, ultima preluând în mod simetric calitatea duhovnicească de „fiică”. Sfântul Efrem Sirul reuşeşte să suprindă foarte plastic acest aspect: „Fiica (Maria) a ridicat-o pe mama sa (Eva) cea căzută,/ şi pentru că odinioară s-a îmbrăcat în frunzele de finic ale ruşinii,/ fiica ei a ţesut şi a dăruit pentru dânsa o haină de slavă./ Prin Maria a răsărit speranţa pentru neamul femeiesc:/ din ocările auzite şi din ruşinea pe care au trăit-o/ au cules printr-însa libertate, nemaifiind de acum înainte de ocară” (Manuscrisul Nr. 7, 9-10).

Chenoza „îmbrăcării cu trup”

În legătură cu actul Întrupării, Maica Domnului este rânduită simbolic ca parte esenţială în „actul îmbrăcării lui Dumnezeu cu trup omenesc”. Sub acest aspect, tradiţia siriacă abundă de expresii şi înţelesuri metaforice. Astfel, Adam şi Eva sunt descrişi ca având „haină sau robă de slavă” în Paradis, însă sunt dezbrăcaţi de aceasta la cădere (în Manu­scrisul Nr. 41, strofa 18, Maria se întreabă cum strămoaşa Eva a fost golită de „slava dintru început”, prin înşelătoria şarpelui). Această formă de expresie, legată de îmbrăcarea primordială a Protopărinţilor în „haine de slavă”, este consemnată doar în Biblia siriacă (Peşitta). Astfel, la Psalmul 8, 6, citim: „L-ai făcut pe om cu puţin mai jos decât pe îngeri; cu mărire şi cu cinste l-ai îmbrăcat pe el”. Din această strălucitoare elvaţie, omul se prăbuşeşte prin neascultare, pierzându-şi în inerţia căderii sale „haina primordială a slavei”. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară Maria are pentru Părinţii sirieni o dimensiune restauratoare, însumată prin capacitatea redobândirii hainei de slavă. „Pentru a împlini această restaurare, Dumnezeu a îngăduit să se îmbrace în cuvânt omenesc şi să fie descris în termenii omeneşti din Vechiul Testament. În cele din urmă, după ce „S-a îmbrăcat în cuvinte”, Dumnezeu Cuvântul S-a „deşertat pe Sine” (cf. Filipeni 2, 7) de slava Sa cea cerească şi întrupându-Se, „S-a îmbrăcat cu trup omenesc”, după cum spune Sfântul Efrem Sirul” (Sebastian Brock, Mireasa Luminii, pp. 18-19).

Despre „îmbrăcarea Cuvântului în auz”

În cea de a doua imagine a Întrupării, asimilată cu precădere momentului Bunei Vestiri, Cuvântul Dumnezeiesc se prezintă ca intrând în lume prin urechea Maicii Domnului şi totodată prin acceptul ei. „Acesta este, în fapt, conceptul pe care îl găsim cel mai des transpus în formă vizuală în icoana Bunei Vestiri din arta medievală europeană, unde o rază de lumină poate fi văzută coborându-se în urechea Fecioarei. Explicaţia raţională a acestei scene este evidentă: Maria Îl zămisleşte pe Dumnezeu Cuvântul, pentru că urechea ei s-a plecat spre ascultare şi a primit cuvintele Arhanghelului Gavriil” (ibidem). Imnografia siriacă devine astfel foarte expresivă, întărindu-se, de pildă, cu numeroase trimiteri la „contrastul dintre urechea Mariei şi cea a Evei: întrucât Eva a ascultat sfatul şarpelui, acesta a putut să picure otravă în urechea ei”. În Imnele sale la Biserică (49, 7), Sfântul Efrem Sirul spune: „După cum din micul pântece al urechii Evei,/ moartea a intrat şi s-a revărsat în afară,/ la fel printr-o nouă ureche, cea a Mariei,/ Viaţa a intrat şi S-a revărsat în afară”.

Conştienţi de abisul înţelesurilor îmbrăcate în taină, putem conchide prin faptul că „poate cel mai important atribut al Maicii Domnului este acela de a fi un model pentru toţi creştinii, în împlinirea împre­ună a lucrării dintre Dumnezeu şi omenitate. Pentru a arăta beneficiile acestui atribut al Maicii Domnului pentru toţi creştinii, tradiţia siriacă, începând de la Sfântul Efrem, foloseşte paralelismul dintre Pogorârea Sfântului Duh peste Maria la Buna Vestire (cf. Lc. 1, 35), dimpreună cu zămislirea Cuvântului Dumnezeiesc în pântecele ei, şi invocarea Duhului Sfânt peste Sfintele Daruri la Liturghia Euharistică, cu imediata sfinţire a ­Darurilor, prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos” (Sebastian Brock, Mireasa Luminii, pp. 26-27).