Mântuirea, o veșnică împreună viețuire cu Duhul Sfânt

Viața întregii existențe și a fiecăruia dintre noi în parte este dorită, îngăduită și susținută de Acela care ne-a și dat-o, de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Acesta din urmă, deși numit îndeobște „a treia Persoană a Preasfintei Treimi", nu este deloc mai puțin cinstit decât Tatăl și Fiul în Biserica dreptmăritoare, căci mai toate manifestările liturgice ale ei încep cu o rugăciune către Cel care de secole este cunoscut de cei ce cred ca „Domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, care a grăit prin proroci".

Duhul Sfânt izvo­răște prorocii, îi sfințește pe preoți, îi înțelepțește spre propovăduire pe cei neînvățați, i-a arătat lumii adânci cuvântători de Dumnezeu pe pescarii care L-au urmat pe Hristos. El ne povățuiește pe toți la pământul dreptății dumnezeiești.

Mărturii din Sfintele Scripturi

Biblia ni-L arată mai întâi ca împreună Creator al lumii, căci chiar în cel de-al doilea verset al ei se spune: „Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor" (Facerea 1, 2).

Cel mai adesea însă, El a fost cunoscut în Vechiul Testament ca inspirator al prorocilor, până și ultimele cuvinte ale marelui David dând mărturie în acest sens: „Duhul Domnului grăiește prin mine și cuvântul Lui este pe limba mea" (2 Regi 23, 2).

Deși nu ia fire omenească precum Fiul, Duhul Sfânt se dezvăluie în Noul Testament plenar, chiar Hristos Domnul vorbind despre El vădit, în promisiunea trimiterii Duhului Sfânt pe care le-o face Sfinților Apostoli: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac" (Ioan 14, 16); „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine" (Ioan 15, 26).

Alături de Tatăl Cel Multiubitor de oameni și de Fiul-Întrupat, și Duhul Sfânt a lucrat încă din început și lucrează permanent pentru mântuirea noastră. Mai înainte de pogorârea Sa văzută sub forma unor limbi „ca de foc" peste Sfinții Apostoli și de manifestarea glosolalică ce a uimit întreg Ierusalimul, una dintre cele mai tainice și mai de neînțeles minuni pe care le săvârșește Duhul Sfânt pentru noi este chiar începutul răscumpărării noastre: pogorârea nevăzută sau umbrirea harică a Preasfintei Fecioare Maria spre întruparea din feciorelnicul ei pântece a Însuși Fiului lui Dumnezeu. Dovadă ne stau binecuvântatele cuvinte ale Arhanghelului Gavriil: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Luca 1, 35).

Egal în cinstire cu Tatăl și cu Fiul

Alături de celelalte Persoane ale Preasfintei Treimi, Duhul Sfânt este pentru toți dreptslăvitorii Dumnezeu adevărat. Fără El lumea s-ar întoarce în neant, de El depinde însăși veșnicia noastră fericită, căci Însuși Mântuitorul Hristos spune: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5).

Duhul Sfânt participă nu numai la crearea de la început a lumii, ci și la recrearea ei prin Fiul Întrupat, Răstignit și Înviat pentru mântuirea noastră. El are natură și însușiri dumnezeiești, însuși îndemnul la propovăduire adresat de Mântuitorul Sfinților Apostoli arătându-L egal cu Tatăl și cu Fiul: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19).

Egalitatea Lui cu Fiul și cu Tatăl a fost deja amplu și inspirat demonstrată de hotărârile celui de-al doilea Sinod Ecumenic. Credința în acest adevăr dogmatic transpare încă din simboalele de credință alcătuite în epoca primară, în cele mai vechi texte liturgice, ca imnul vesperal „Lumină lină", precum și la primii autori ai literaturii patristice: Sfântul Iustin Martirul, Sfântul Irineu de Lyon, Tertulian, Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa și mai ales Didim cel Orb). Însăși întreita afundare baptismală, practicată încă de la început în numele Prea­sfintei Treimi, arată egalitatea în cinstire a Duhului Sfânt cu celelalte Persoane treimice.

O altă sursă de edificare duhovnicească în acest sens este și tezaurul imnografic al Tradiției Bisericii: „Duhul Sfânt era din veac și este și va fi, nici început având și nici sfârșit; ci pururi cu Tatăl și cu Fiul este unit și împreună socotit. Viață și de viață făcător; Lumină și de lumină dătător; Binele însuși și Izvor de bunătate; prin Care Tatăl Se cunoaște și Fiul Se preaslăvește, și de toți se știe: O putere, o unire și o închinare a Sfintei Treimi" (a doua stihiră de la Laudele Utreniei praznicului Cincizecimii).

Prinos din tezaurul imnologic al Bisericii

În creația imnografică dedicată praznicului Cincizecimii, Duhul Sfânt apare ca „sorocul făgăduinței și împlinirea nădejdii", El este „împreună-veșnic", „de o ființă și de un scaun cu Tatăl și cu Fiul", El „luminează și sfințește sufletele noastre", El „a luminat pe Ucenici, făcându-i cunoscători ai tainelor cerești". Cel mai adesea însă prezența și lucrarea Sfântului Duh în lume sunt asociate cu Lumina dumnezeiască și cu înțelepciunea sfințitoare. Mângâietorul, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede și în Fiul se odihnește, luminează și sfințește sufletele tuturor celor care au devenit Fiii luminii crezând în Fiul.

Puterea cea dumnezeiască și „necuprinsă de minte" a Duhului, care odinioară a împărțit limbile „celor ce gândiseră rele împreună", acum „a făcut iscu­siți vorbitori pe cei necărturari", „învățând pe cei credincioși cunoașterea Treimii". Strălucirea Lui, „purcezătoare din Lumina cea nenăscută", a ridicat „din noaptea cea adâncă neamuri nenumărate", arătându-L tuturor pe Dum­nezeu-Fiul.

Lumina înțelepțitoare a focului nematerialnic dumnezeiesc, arătată ochilor trupești sub forma unor limbi „ca de foc", i-a umplut de curaj pe până atunci temătorii apostoli. Nefiind arși de acestea, ci mai degrabă rourați și întăriți prin adierea venirii acestui nou Mângâietor, ucenicii vor începe de acum marea lucrare a propovăduirii și botezării tuturor semințiilor și neamurilor lumii.

Focul Lui aducător de rouă arde întinăciunea trupului și curățește necurăția sufletului oricui se închină Fiului Întrupat, aducându-i pe toți la o unire sfântă.

Așa cum subliniază un al text liturgic al Utreniei sărbătorii, Cincizecimea este momentul revelării desăvârșite a Persoanei Duhului Sfânt: „Dumnezeu cel Adevărat, Mângâietorul, Care a grăit prin proroci și S-a propovăduit mai îna­inte de Lege, celor nedesă­vârșiți, astăzi Se face cunoscut slujitorilor și mărturisitorilor Cuvântului" (tropar din Cântarea a 4-a a canonului Utreniei). Cea de-a treia stihiră de la Laudele Utreniei aceluiași praznic ne oferă însă un adevărat portret duhovnicesc al celei de-a treia Persoane a dumne­zeieștii Treimi: „Duhul Sfânt este Lumină și Viață și Izvor viu, înțeles cu mintea. Duhul înțelepciunii, Duhul înțelegerii, bun, drept, înțelegător, stăpânitor, curățitor de păcate; Dumnezeu și îndumnezeitor, foc din foc purcezător; grăitor, lucrător, împărțitor de daruri; prin care toți prorocii și dumnezeieștii apostoli, împreună cu mucenicii s-au încununat: Uimitoare auzire, neobișnuită priveliște, foc care se împarte spre dăruirea de haruri".

„Cine nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui"

Dumnezeiescul Duh, dat prorocilor și apostolilor odinioară, continuă să se sălășluiască și în sufletele tuturor celor care cred cu adevărat în Fiul, călăuzindu-i către lumină, pace și viață veșnică. El însă cere de la noi o bună așezare duhovnicească. În acest sens, Sfântul Macarie Egipteanul subliniază într-una dintre omiliile sale: „Dacă vom câştiga în însăşi inima noastră sfinţenia Duhului Sfânt, dacă vom pune în vasul nostru comoara aceasta cerească şi dacă vom aşeza o ireproşabilă rânduială în toate pornirile, prin harul lui Dumnezeu, numai aşa ne vom învrednici de bucuria bunătăţilor veşnice împreună cu Hristos în vecii vecilor" (21 de cuvântări despre mântuire, Cuv. a XVIII-a, I 3, p. 142).