Mărturisirea lui Hristos ca Mântuitor, premisă pentru viața veșnică

Fire compozită a două realități diametral opuse, omul constituie ontologic elementul de legătură între creat și necreat. Prin firea lui complexă, el străbate conștient dualitatea raportărilor aproape permanente la finit și infinit, la lege și libertate, la bine și la rău. Prin sine însuși, omul se socotește a fi o ființă materială și totodată duhovnicească, conturând în propria sa exis­tență un întreg atât de complex, în care „duhul le dorește pe cele duhovni­cești, iar trupul pe cele trupești”, exprimându-se în același timp cugetarea duhovnicească și trupească.

Remediul acestei dua­lități existen­țiale îl aflăm negre­șit în cuvântul Sfintei Evanghelii: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16, 24-25). Mântuitorul ne propune aici o abordare radicală și etapizată pentru eradicarea incertitudinilor profane. Invitația este în primul rând o expresie a libertății personale: „Dacă cineva vrea să vină”. Pășind pe următoarea treaptă, omul trebuie să se introducă în taina crucii, asumându-și total propriile sale eșecuri și dorințe. Pe a treia treaptă, omul ajunge la înțelegerea onestă a entității sale unice: sufletul. În consecință, „dacă vom asculta propovăduirea Mântuitorului nostru Hristos, vom deveni liberi, pentru că rămânem în El, pentru că ne ridicăm crucea pe umăr și Îl urmăm, renunțând în același timp la noi înșine, lepădându-ne de legea trupească împreună cu toate patimile și poftele ei. Ne ridicăm pe umeri crucea, îndurând de dragul legii lui Dumnezeu orice rea pătimire” (Sfântul Nectarie, Tainele vindecării sufletului, București, 2023, p. 61).

Foarte aproape de această „recu­noaștere personală” și așe­zare în tovărășia lui Dumnezeu este mărturisirea Lui necon­diționată: „Oricine va mărturisi pentru Mine îna­intea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32-33). Termenul de „mărturisire” (în limba greacă: omologeo, de unde și înțe­lesul corelativ de „a omologa”) defi­nește în fapt o recunoaștere fără echivoc a lui Hristos ca Dumnezeu și Stăpân. Pe de altă parte, ca act de mărturisire prin asimilare, termenul se poate subscrie și unei interpretări juridice. Cu alte cuvinte, curajul nostru de a-L mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor necre­dincioși și desfrânați va fi răsplătit cu actul de mijlocire pe care El îl va îndrepta în apărarea noastră la ceasul hotărât Înfrico­șatei Sale Judecăți. Atunci, șezând pe Tron înalt și cărțile fiecăruia fiind deschise, „Fiul Omului îi recunoaște sau îi reneagă pe oameni înaintea curții cerești de judecată. Dumnezeu este văzut aici ca Tată atât al lui Hristos, cât și al nostru. Noi participăm la relația lui Hristos cu Tatăl, dar în cazul nostru este vorba atât de recompensă, cât și de judecată (10, 33), în funcție de modul în care ne-am achitat de responsabilitatea de a-L mărturisi pe Hristos înaintea lumii” (Comentariu exegetic al Noului Testament. Matei, Timișoara, p. 432).

Fugind de Dumnezeu, fugim de noi

Antiteza lucrării de mărturisire a lui Hristos este asimilată implicit în refuzul sau lepădarea de El: „Iar de cel ce se va lepăda de Mine îna­intea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (10, 33). Cuvântul grecesc prin care evanghelistul conturează această diacronie biblică se regăsește tradus în forma literală de „renegare” (gr. arneomai). Dacă, din punct de vedere moral, renegarea definește o stare de renunțare personală prin asumarea unui vid sentimental, din punct de vedere juridic s-ar putea subscrie actului de „mărturie mincinoasă”. De aceea, „lepădarea de Hristos” nu este specifică numai apostaților, care dezertează de la Adevăr, ci și tuturor creștinilor căldicei, care din varii motive exis­tențiale se golesc de autenticul iden­tității lor hristice și se „ru­șinează” de Domnul. În mod compensatoriu, după cum și El îi va recunoaște înaintea Scaunului de Judecată pe toți cei mărturisitori, de data aceasta, „se va lepăda” de apostați și căldicei.

Căci, dacă omul care se leapădă de Hristos n-a depășit niciodată dualitatea existenței sale efemere, acela care-L mărtu­risește pe Dânsul a dobândit pentru totdeauna câștigul veșni­celor bunătăți. Este prin urmare necesar „ca duhul nostru să urmeze duhul Domnului, inima noastră să Îi fie alipită Lui, voința noastră să se identifice cu voința Lui. Când facem așa, devenim au adevărat ucenici ai lui Hristos, umblăm nestingheriți pe calea adevărului, păstrându-ne libertatea morală” (Sf. Nectarie, Tainele vindecării sufletului, p. 65).

Când mărturia e doar cu buzele, nu e adevărată

Cea mai autentică formă de măr­turisire a Adevărului evanghelic este negreșit cea pe care o rânduim prin viața noastră. Sub această formă practică de descoperire a Cuvântului dumnezeiesc înaintea conștiinței tumultuoase a lumii, mărturisirea noastră dobândește o experiență vie, congruentă succesiunii apostolice prin har. Odinioară, Evanghelia lui Hristos a fost mărturisită de Apostoli și de ucenicii lor până la marginile lumii. Curajul de nebiruit al acestor oameni simpli era legat întotdeauna de cunoașterea Dumnezeului celui Adevărat și Unic: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Pe de altă parte, ei învățau despre Înviere și despre vestirea cea bună a venirii Împărăției cerurilor. Întru toate cele mărturisite de dânșii prin puterea Duhului Sfânt au întors din împietrire inimi, au redeșteptat conștiințe adormite și, în același timp, au ridicat furtună de prigoană, de suferință și mucenicie. Toată această stare de fapt a fost prevestită în cuvintele Domnului: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Mt. 10, 34-36).

Sfântul Apostol Pavel vor­bește la rândul său despre dimensiunea practică a actului de mărturisire a lui Hristos înaintea lumii. „Necazurile erau de față și înaintea mâinilor și a ochilor săi. Bunurile erau numai nădăjduite și făgăduite, adică Împă­răția cea cerească, învierea și îndulcirea de bucuriile acelea, care covârșesc cu mult toată gândirea și toată vorba. Dimpotrivă, cuptoarele cele înfocate, uneltele de schingiuire, sabia, pedeapsa de tot felul și uciderea erau nu numai așteptate, ci și simțite”. El trebuia să-i câștige prin mărturisirea sa pe cei care, cu puțin mai înainte, „abia se lepădaseră de altarele și de statuile idolilor, de desfrânări, de îmbuibare și de desfătare și se întorseseră la creștinătate”. Apostolul vorbea astfel necontenit despre bună­tățile cele viitoare, despre premiul cel mare al luptei, despre cununile de biruință. Întărindu-i și îmbărbătându-i pe toți „prin nădejdea bunătăților celor veș­nice” (Șaizeci și patru de cuvinte sau predici ale celui dintru sfinți Părintelui nostru Ioan Chrisostomul, în traducerea Epis­copului Melchisedec de Râmnic, Bucu­rești, 1883, pp. 62-36).

În această logică, Sfântul Apostol Pavel ne învață să socotim mai întâi scopul cel mare al încercărilor nostre. Creștinul adevărat este chemat să-și împlinească mucenicește mărturisirea. De aceea, în cazul de față, cuvântul Domnului este radical: „Cine va mărturisi despre Mine” vs „Cine nu va mărturisi despre Mine”. Întreaga paradigmă apologetică este lămurită de Sfântul Apostol Pavel în logica unei mărturisiri jertfelnice, socotită în virtutea scopului suprem al mântuirii: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rm. 8, 18), și iarăși: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Cor. 4, 17-18).