Minunea Naşterii arată măreţia smereniei

În toată istoria omenirii, plină de evenimente, tot atâtea faţete ale destinului ei, există câteva cuvinte ale strălucitei biruinţe asupra ceea ce încearcă să slăbească, să micşoreze, să minimalizeze, să răpească omului aura sa de fiinţă triumfătoare. Căci ele îi dăruiesc convingerea, certitudinea că este cu adevărat cununa creaţiei, destinată a răspunde cu dragoste iubirii fără margini a Creatorului său.

"Nu-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi." Nu cunosc nici o altă frază de bucurie mai grandioasă, de măreţie a dumnezeirii, la care noi suntem chemaţi a lua parte. Nu cunosc nici o altă frază, din tot ce s-a exprimat vreodată în cuvinte, care să redea mai total destinul pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte, ridicându-ne peste moarte, la viaţa veşnică. Se poate imagina o victorie mai strălucită decât biruinţa vieţii asupra morţii? O dovadă mai desăvârşită de dragoste, pe care numai un Părinte o arată fiilor Săi?

Începutul se află în Noaptea Minunilor

Scrierile Sfinte conţin cu adevărat înţelepciunea definitivă, sensul adevărat şi nepieritor, temelia pe care s-a clădit întreaga existenţă umană, deschizând perspective de neînlocuit, drumul spre eternitatea pe care Dumnezeu o dăruieşte din bunătatea Sa infinită creaţiei Sale. Sunt Cărţile bucuriei, nădejdii noastre. Dar mai ales sunt cărţile biruinţei, ale Începutului vieţii fără sfârşit.

Începutul se află într-o iesle săracă, în care un Prunc mititel, cum spune colindul, se naşte pentru a-şi asuma jertfa care ne va răscumpăra. Începutul se află în Noaptea Minunilor, cum o numeşte Rilke. E o realitate infinit mai complexă decât cea cu care omenirea s-a obişnuit în existenţa ei lipsită de inocenţă. Pompa superficială, lăudăroasă, pseudograndoarea, pseudogloria, nu înseamnă nimic, nu spune, nu ne aduce nimic. E o goliciune măiestrit ascunsă sub nimicnicie, ca în povestea lui Andersen despre hainele împăratului. Da, Pruncul ar fi putut veni ca un împărat puternic, cu oşti, cu falsă măreţie, banală, arogantă, cum vedem de atâtea ori. Ar fi putut coborî într-un palat strălucitor, orbind omenirea, înspăimântând-o cu puterea Lui. O, dar în câte feluri ar fi putut descinde în mijlocul omenirii, întovărăşit de cohorte de curteni, de sclavi, de supuşi umili, aducând cu sine spaima, ca orice dominaţie tiranică, ce-şi impune ordinea ei. Dar iată, a venit un Prunc nevinovat, într-o iesle pe care o încălzea suflarea animalelor, sub privirile înduioşate ale păstorilor. Miracolul Naşterii în ieslea săracă rămâne faptul definitiv al istoriei. El depăşeşte prin simplitatea şi adâncimea sa orice alt eveniment pe care l-a cunoscut omenirea. Este cotitura unică a istoriei, având o semnificaţie ce depăşeşte omenescul, obişnuitul. Simplitatea aparentă a cuvintelor nu poate înşela. Căci Miracolul Naşterii arată măreţia smereniei. Oricât ar părea de contradictorii aceste noţiuni, ele alcătuiesc de fapt o unitate, cea mai perfectă unitate. Nimic nu poate fi mai grandios decât smerenia, care evidenţiază cât de înalte, peste toate noţiunile limitate şi superficiale ale pământenilor, sunt dăruirea de sine, jertfa şi generozitatea.

Pruncul născut în iesle ne învaţă smerenia desăvârşită

Îngerii au slăvit miracolul împreună cu păstorii, cu magii, cu întreaga creaţie, închinându-se Pruncului Dumnezeiesc pe paiele ieslei sărace, un Prunc firav dându-ne o lecţie unică de smerenie. El ne-a arătat că Dumnezeu nu ni se impune, că ne vrea liberi, neobligându-ne la nici o decizie, că dăruindu-ne dragostea Sa infinită aşteaptă doar un semn, dragostea noastră pe care s-o arătăm, la rândul nostru, şi semenilor, în comuniunea mântuitoare cu ei! Căci nimeni nu se poate mântui singur. Drumul către cer îl putem face numai împreună cu ceilalţi, într-o libertate deplină, şi nu impunându-ne ideologii impregnate de ură şi dispreţ.

Deasupra strălucea Steaua îndreptându-şi razele spre ieslea care, în acea clipă, era centrul omenirii. Se auzeau de undeva de sus din cer cântece îngereşti: "Pe pământ pace şi între oameni bună învoire…" Cei trei crai s-au închinat aducându-şi darurile, aur, smirnă şi tămâie. Apoi s-au întors pe alt drum, pentru că duşmănia, ura începuseră deja împotriva unui Prunc Nevinovat, culminând cu răstignirea Sa pe cruce. Pe care şi-o arată mereu şi astăzi…

"Să se nască şi să crească, să ne mântuiască", spune colindul. Pruncul din ieslea umilă, încălzit de modestia păstorilor, luminat de Steaua care se oprise deasupra Betleemului, a venit să ne redăruiască veşnicia, pe care necugetarea noastră o pierduse. Există oare o dovadă mai cutremurătoare a atotputerniciei pline de milostivire? Ea ne scapă de obsesia că lumea e menită să dispară, pentru că şi-a pierdut sensul total. Naşterea Pruncului ne învaţă că există un sens total, că nu putem afirma "totul e neadevăr", aşa cum remarcă şi filozoful german Adorno. Chiar dacă ne arogăm dreptul la întrebările proprii, cărora nu le găsim totdeauna răspunsul, Naşterea Domnului reprezintă Adevărul, dincolo de toate speculaţiile noastre. Ea e răspunsul la cea mai mare întrebare a omenirii. Un răspuns nepieritor pe care se sprijină întreaga existenţă a lumii. Steaua care a luminat odinioară, călăuzind drumul magilor, luminează şi astăzi… Toate erau deci bune foarte, se spune şi ar fi putut rămâne astfel, dacă şarpele nu i-ar fi întins Evei mărul. Astfel a intrat răul în creaţia celor "bune foarte". Omenirea a pierdut odinioară dreptul la nemurire, datorită păcatului strămoşilor ei, care nesocotiseră porunca Creatorului, lăsându-se ispitiţi de diavol. Neascultarea şi nesocotinţa au consecinţe catastrofale. Dar Dumnezeu, în mila Sa, a mai dat creaturii Sale o şansă, cea de a redobândi viaţa în veşnicie, trimiţând pe Însuşi Fiul Său, care cu preţul sacrificiului unic în toată istoria neamului omenesc a restaurat firea acestuia pentru a o readuce la ceea ce trebuia ea de la început să fie.

Se spune, şi nu degeaba, că îngerii cântau: "Pe pământ pace şi între oameni bună învoire". Aşa citim, aşa auzim în colinde, adevărate compendii unice de teologie. Oare acest imn îngeresc a fost adoptat de lumea noastră, pe care am dori-o pătrunsă de o schimbare capitală a direcţiei traiectoriei, pe drumul apropierii de desăvârşire? Din păcate, nicidecum. Istoria, această ilustrare nefericită a imperfecţiunii umane, spune cu totul altceva. Omul are libertatea de a alege între bine şi rău, între a asculta cântarea îngerilor şi porunca lui Irod. Oare cei care pleacă urechea la porunca demonicului rege nu sunt mult mai numeroşi decât cei pentru care imnul îngeresc a trasat o cale nouă nefericitului neam omenesc?

Crăciunul, sărbătoarea întregului univers

Odinioară, tragicul poet Hölderlin mărturisea: "Acolo unde există primejdia, creşte şi posibilitatea de salvare". Cu tot tragismul lui, era un optimist. Optimism îndreptăţit de lumina stelei care a luminat ieslea şi ne luminează şi pe noi, în continuare. Ea renaşte într-o realitate a aspiraţiei către o lume nepătată, în care binele şi frumosul sunt coordonatele definitive. Prin Naşterea Domnului, "Persoana dumnezeiască intră în relaţia nemijlocită cu noi, oamenii, ca persoană omenească" (D. Stăniloae, "Dogmatica", II.). Este un fapt istoric, nu un produs al unei oarecare imaginaţii, aşa cum se încearcă uneori denigrarea începutului unei ere noi pentru noi toţi. O sărbătoare a întregului univers, a pământului a cărui faţă a schimbat-o, a cerurilor care spun, care cântă odată cu noi bucuria biruinţei asupra răului, semnificaţia grandioasă, unică a Întrupării care a făcut posibilă îndumnezeirea firii omeneşti. O sărbătoare a venirii Transcendentului în mijlocul nostru, devenit realitatea noastră cotidiană, certitudinea fundamentală a existenţei, pe care Îl vedem şi Îl primim alături, promisiune a eternităţii. Căci "Iată, Eu stau la uşă şi bat". Crăciunul este Sărbătoarea iubirii, a împărtăşirii bucuriei cu ceilalţi. Ne adunăm în jurul bradului împodobit, colindăm, ne spunem vestea cea mare, cântăm împreună cu corul înalturilor: "Astăzi a venit Hristos, Mesia cel luminos, lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!" Îl primim pe Moş Crăciun care ne aduce daruri şi fiorul unor clipe de sărbătoare cosmică, de măreţie şi strălucire. Omenirea are nevoie de acest fior, anticipând viaţa în veşnicie. Deschizând larg uşa sufletului pentru a-l adăposti pe Fiul lui Dumnezeu, în toată smerenia noastră, ca odinioară ieslea modestă pe care a luminat-o steaua călăuzitoare, să lăsăm vocile îngerilor să răsune şi azi, purtând în suflet şi celelalte cuvinte care au pecetluit definitiv destinul omenirii: "Nu-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi!"