Misiunea teologiei ortodoxe în postmodernitate

În contextul european actual, Biserica Ortodoxă se confruntă cu o serie de piedici care îi fac, pe de-o parte, ineficient mesajul în urechile europeanului postmodern, iar pe de altă parte, îi pun la îndoială însăşi misiunea cu care a fost învestită de Mântuitorul Iisus Hristos. Misiunea Bisericii în lume nu se limitează doar la aici şi acum, adică la o desăvârșire a omului în viaţa aceasta pământească, ci presupune pregătirea lumii întregi pentru viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor, căci viaţa omului capătă sens numai dacă trece prin moarte la plenitudinea unei vieţi eterne (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 368).

Pentru a fi cu adevărat liber, omul trebuie să se apropie de Dumnezeu şi să asculte de voia Sa, căci păzirea poruncilor divine este poarta spre libertatea adevărată. Or, pentru lumea postmodernă consumistă, satisfacerea poftelor, de cele mai multe ori induse, reprezintă adevărata libertate, dar aceasta, din punct de vedere creştin, arată o stare de aservire sau de înrobire pătimaşă.

În acest sens, sarcina teologiei ortodoxe este una dificilă, într-o lume care pune accentul doar pe relevanţă şi nu pe căutarea Adevărului. Acesta este motivul pentru care este absolut necesar ca teologia să pună un accent mai mare pe dimensiunea sa pastorală, misionară şi profetică, după cum afirma părintele Alexander Schmemann. El spunea că o teologie este autentică şi adevărată doar dacă este pastorală, misionară şi profetică, dimensiuni pe care dacă le pierde, aceasta ar deveni un „simplu joc intelectual ignorat de Biserica reală”, dar şi de lume. (Pr. Alexander Schme­mann, Biserică, lume, misiune, 2006, p. 18).

În consens cu părintele A. Schmemann, pentru Părintele Dumitru Stăniloae, teologia este o slujire eclezială ce aprofundează, pe de-o parte, conţinutul planului mântuirii, iar pe de altă parte, reînnoieşte opera diaconală a Bisericii. „Teologii trebuie să-şi încadreze slujirea lor în această operă de mântuire a credincioşilor Bisericii din fiecare timp. De aceea, reflexia teologică personală trebuie să fie animată nu de dorinţa de originalitate cu orice preţ, ci de explicarea a ceea ce este moştenire comună şi slujeşte mântuirii credincioşilor Bisericii din acel timp; ea trebuie să stea în strânsă intimitate cu viaţa de rugăciune şi de slujire a Bisericii, pentru a adânci şi înviora această slujire. Fără aceasta, Biserica poate deveni formalistă în slujirea ei, iar teologia, rece, individualistă” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, pp. 102-103).

Pentru a putea depăşi acest impas, pr. A. Schmemann ne recomandă să ne întoarcem privirile spre Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pentru care teologia nu era doar o înşiruire de cuvinte măiestrit alese, rupte de viaţa reală a credincioşilor. Cuvintele Părinţilor erau legate permanent de Adevăr, de Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), iar preocuparea lor era tocmai mântuirea oamenilor pentru care ei se angajaseră în modul cel mai curat şi profund. De aceea şi teologia lor este una pastorală şi se referă la nevoile practice ale Bisericii, nu e ruptă de viaţa socială.

Redescoperirea dimensiunii pastorale a teologiei nu înseamnă a scrie teologie pe înţelesul celor neiniţiaţi, ci presupune o schimbare a mentalităţii teologice, adică eforturile teologice să fie îndreptate înspre omul real, nu ideal din Biserică. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae, fundamentându-se pe scrierile scripturistice şi patristice, le recomandă teologilor să participe la rugăciune şi la viaţa Bisericii, „căci teologia vrea să cunoască pe Dumnezeu din experienţa lucrării Lui mântuitoare asupra oamenilor. Dar nu o va cunoaşte dacă nu intră într-un raport personal de dragoste cu Dumnezeu şi cu credincioşii, prin rugăciune” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 103). Aşadar, teologul adevărat este acela care se roagă cu ceilalţi membri ai Bisericii.

Cea de-a doua sarcină a teologiei este ca aceasta să redevină misionară, în sensul că Ortodoxia are datoria de-a aduce mărturiile ei despre Adevăr înaintea non-ortodocşilor sau a ortodocşilor secularizaţi pentru a-i dobândi. În tot acest demers contează foarte mult ca acela ce aduce mărturia sa în lume despre Adevăr să deţină mai multe calităţi date de autodăruire, dragoste faţă de aproapele şi sacrificiu. Este necesară o renunţare la autosuficienţă şi la lipsa empatiei faţă de celălalt, pentru că acestea nu sunt decât obstacole în calea transmiterii, înţelegerii şi acceptării Ortodoxiei.

Nu în ultimul rând, teologia ortodoxă trebuie să fie, după cum am spus, profetică, pentru a avea sens şi pentru a fi receptată de lume, iar această sarcină a teologiei nu presupune, ca în cazul prorocilor, o descoperire a celor viitoare, ci demascarea trădărilor şi încălcărilor voinţei divine. Dacă Hristos, prin venirea Sa în lume, a împlinit Legea şi Prorocii (Matei 5, 17), rămâne ca teologia să împlinească în zilele noastre dimensiunea profetică ce presupune demascarea nerespectării voinţei divine, cu riscul de a fi blamată de cultura secularistă (Pr. Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune, p. 178).

Totodată, este necesară redescoperirea, păstrarea şi explicarea unor termeni creştini fundamentali, care îşi pierd înţelesul lor primordial. Mântuirea nu mai este văzută ca răscumpărarea noastră şi împăcarea cu Dumnezeu şi înnoirea firii umane prin Hristos în Duhul Său cel Sfânt, ci înseamnă autodesăvârşire, iar păcatul nu mai reprezintă o îndepărtare de Creator prin călcarea poruncilor divine, o cădere din iubirea lui Dumnezeu, ci a devenit o problemă personală. Or, o reîntoarcere atentă şi asumată la teologia Sfinţilor Părinţi ar rezolva multe dintre problemele cu care se confruntă omul post­modern, deoarece l-ar face să conştientizeze vocaţia sa soteriologică.