Întâmpinat cu post și rugăciune, praznicul Adormirii Maicii Domnului ne oferă o apropiere duhovnicească aparte față de cea care L-a născut și L-a crescut pe Mântuitorul lumii. Acest popas duhovnicesc al verii ne permite să prăznuim liturgic și să contemplăm tainic perspectiva trecerii din această viață a Maicii Luminii, tablou care ne oferă și o împrospătare a nădejdii vieții celei viitoare. În vremurile trecute, la postul „Radio Liberty”, marele predicator și teolog rus Alexandre Schmemann (1921-1983) se adresa ascultătorilor Uniunii Sovietice, sprijinindu-i duhovnicește, vreme de aproape trei decenii, contra ateismului instituționalizat. Redăm aici traducerea din franceză a uneia dintre scurtele sale predici radiofonice închinate acestui mare praznic al Ortodoxiei.
În august, Biserica prăznuiește sfârșitul vieții pământești a Fecioarei Maria, moartea sa, pe care o numim „Adormire”, cuvânt care cuprinde totodată ideea de somn, de fericire, de tihnă, de bucurie.
Nu ne sunt cunoscute toate circumstanțele morții Fecioarei Maria, Maica lui Hristos. Chiar de la începutul creștinismului, au parvenit până la noi diferite istorisiri pe acest subiect, înfrumusețate oarecum de o dragoste și o tandrețe copilărești. Ținând cont de varietatea acestor narațiuni, nu ni se pare necesar de apărat „istoricitatea” uneia dintre ele în particular. În ziua Adormirii, Biserica nu concentrează dragostea și memoria sa pe aspectul faptic, istoric, pe data și locul unde s-a încheiat viața pământească a mamei tuturor mamelor, a acestei maici unice, ci pe ceea ce constituie esența și semnificația acestei morți, independent de locul și momentul în care ea a survenit. Biserica sărbătorește moartea aceleia al cărei Fiu, conform credinței noastre, a învins moartea, a înviat și ne-a lăsat drept moștenire promisiunea învierii ultime și a triumfului vieții, care nu va avea sfârșit. Semnificația esențială a acestei morți se exprimă mai bine decât oriunde altundeva în icoana Adormirii, pe care o așezăm, în acea zi, în mijlocul bisericii, și către care se îndreaptă întreaga slujbă. Maica Domnului, răposată, este așezată pe patul ei de moarte. Apostolii o înconjoară, iar mai sus se află Hristos Însuși, ținând în mâinile Sale pe Maica Sa vie, unită cu El pe veci, astfel încât noi să vedem moartea și ceea ce s-a împlinit deja în această moarte: nu separarea, ci unirea, nu tristețea, ci bucuria, și în fine, nu moartea, ci viața. „După naștere Fecioară, și după moarte vie” [fragment din prima pripeală a cântării a 9-a de la Utrenia praznicului Adormirii Maicii Domnului, n.t.], cum cântă Biserica contemplând icoana, adăugând aceste cuvinte: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit...” [fragment din troparul praznicului Adormirii Maicii Domnului, n.tr.].
Pe cea care s-a dat cu totul lui Hristos, El o întâmpină la porțile acestei treceri către moarte
Ne revine în memorie una dintre rugăciunile cele mai pătrunzătoare, minunate, adresate Fecioarei Maria, o rugăciune în care ea este numită „raza zilei celei de taină” [Icosul al 5-lea, Acatistul Bunei Vestiri, n.tr.]. „Bucură-te, raza zilei celei de taină!” Ca și cum lumina acestei aurore s-ar revărsa din chiar praznicul Adormirii, ca și cum contemplând această moarte, stând la căpătâiul acestei năsălii, înțelegem că moartea nu mai există, că însuși faptul de a muri a devenit pentru om o expresie a vieții, intrarea sa într-o viață superioară, într-o viață cu adevărat vie. Pe cea care s-a dat cu totul lui Hristos, care L-a iubit până la capăt, El o întâmpină la porțile luminoase ale acestei treceri către moarte, care devine o întâlnire strălucitoare, iar viața învinge, bucuria și iubirea stăpânesc peste toate. Ea este Maria, Fecioara, Maica, una dintre noi.
Moartea sa nu este decât urcare către lumina care niciodată nu se umbrește
De-a lungul secolelor, Biserica a cercetat, a meditat la această taină, s-a lăsat pătrunsă de moartea celeia ce a fost Maica lui Iisus, de aceea care a dat viață Mântuitorului și Domnului, de cea care s-a dat ea însăși cu totul Lui, până la a fi prezentă la picioarele crucii. În această contemplare, Biserica a văzut, a găsit nu frica sau spaima, ci a resimțit în mod autentic strălucita bucurie a Paștilor. „Noi toți ne-am adunat pentru Adormirea ta nemuritoare”, cântă Biserica în prima cântare a sărbătorii, în care este exprimată, de la început, esența acestei bucurii: „Adormirea nemuritoare”, „Moartea nemuritoare”.
Ce semnifică această contradicție care pare la început absurdă? În sărbătoarea Adormirii ni se descoperă în întregime strălucitoarea taină a acestei morți, devenind propria noastră bucurie. Dacă moartea este, într-adevăr, spaimă, durere a despărțirii, coborâre în singurătate, în redutabilul întuneric, trebuie spus că nu-i de găsit nimic de acest fel în moartea Fecioarei Maria. Moartea sa, precum întreaga sa viață, nu este decât întâlnire, iubire, apropiere și urcare către lumina veșniciei care niciodată nu se umbrește și nu cunoaște declin. „Iubirea desăvârșită alungă frica” (1 Ioan 4, 18), spune apostolul iubirii, Sfântul Ioan Teologul. Tocmai de aceea Adormirea nemuritoare a Fecioarei Maria nu are nimic terifiant. Aici moartea este învinsă din interior, eliberată de tot ceea ce umple de spaimă și de deznădejde. Am putea spune că ea devine chiar viață și victorie a vieții. Ea se transformă în „raza zilei celei de taină”.
De asemenea, în această sărbătoare nu există tristețe și hohot de plâns funebru, nici durere, ci doar lumină și bucurie, ca și cum pentru fiecare dintre noi, care ne apropiem de acest prag inevitabil, s-ar deschide deja poarta de unde vin razele strălucitoare ale victoriei care înaintează, ale Împărăției lui Dumnezeu care vine către noi.
În aceste zile de august, când natura atinge apogeul frumuseții și devine ea însăși, într-un fel, doxologie, nădejde, semn al unei alte lumi, în această deosebită lumină festivă, se aud cuvintele acestei rugăciuni: „Pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce este în rugăciuni Neadormită şi Folosinţă, Nădejdea cea Neschimbată, mormântul şi moartea nu au ţinut-o. Căci, ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel Ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea Fecioresc”. Moartea, încetând să fie moarte, strălucește de veșnicie și nemurire. Moartea nu-i deloc despărțire, ci unire, nu mai este tristețe, ci bucurie, nu mai este înfrângere, ci victorie. Iată ce prăznuim în această zi a Adormirii Preacuratei Maici a lui Dumnezeu, prefigurare și confirmare a razei deja ivite a zilei celei de taină.
(Fragment din lucrarea: Père Alexandre Schmemann, Vous tous qui avez soif... Entretiens spirituels, coll. L’échelle de Jacob, deuxième série, YMCA Press & OEIL François-Xavier de Guibert, Paris, 2005, pp. 273-275; traducere de Ionuț Aurelian Marinescu)
