Modernitatea şi premisele ei

În general, ştiinţa modernă este percepută ca fiind total diferită de ştiinţele Evului Mediu şi de cele ale Renaşterii, detaşată de tradiţia celor două perioade. Ideologiile raţionaliste şi scientiste consideră ştiinţa modernă superioară ştiinţelor din Evul Mediu şi din Renaştere (Cf. Apologetica Ortodoxă, vol. I, coordonator Adrian Lemeni, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2013, p. 294), mai ales că aceasta avea o mentalitate total diferită de ştiinţele Renaşterii, precum şi o aplicabilitate practică în societate. Omul modern trăieşte cu impresia iluzorie de a-şi fi inventat propria tradiţie, care nu are nimic în comun cu trecutul, că s-a emancipat de tutela vechilor tradiţii (Antichitate şi Evul Mediu) şi astfel, în ansamblu, Modernitatea se socoteşte a fi superioară, doar prin simplul fapt că este modernă, adică ulterioară celorlalte epoci şi concepţii.

În secolul al 12-lea, filosoful francez neoplatonist Bernard de Chartres spunea: „Suntem ca nişte pitici cocoţaţi pe umerii giganţilor, astfel încât să putem vedea mai mult decât ei și lucruri la o distanță mai mare, nu în virtutea vreunei clarități a vederii din partea noastră sau a vreunei distincții fizice, ci pentru că suntem purtați în sus și crescuți de mărimea lor uriașă”. Conform acestei metafore, modernii nu ar fi altceva decât nişte pitici purtaţi de giganţi pe umerii lor. Vedem însă că René Descartes, unul dintre promotorii filosofiei moderne, interpreta în mod invers metafora piticilor cocoţaţi pe umerii giganţilor, spunând că „...noi suntem cei vechi” (Apologetica Ortodoxă, vol. I, p. 316).

În Modernitate se accentuează separarea dintre natural şi supranatural, constatându-se o autonomizare a naturalului de supranatural, precum şi acordarea unei autorităţi supreme cunoaşterii naturale, bazată doar pe puterea minţii omeneşti, disociată de puterea harului divin. În epoca modernă, Dumnezeu este înlocuit cu natura în explicarea lumii, acest mod de a gândi având rădăcini chiar în Evul Mediu, dacă este să-l cităm pe călugărul benedictin Adelard din Bath, filosof şi matematician englez. Acesta îi spunea nepotului său, care susţinea că „este mai bine să punem pe seama lui Dumnezeu toate operaţiile universului”, următoarele: „Eu nu fac abstracţie de Dumnezeu. Tot ce există este de la El şi din cauza Lui. Dar natura are ordinea ei şi nu trebuie confundată cu Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât, deoarece cunoaşterea a progresat, trebuie să ascultăm şi ce spune ea. Numai când ea eşuează în mod evident, doar atunci ar trebui să se recurgă la explicaţia prin Dumnezeu” (Horia Roman Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 56). În 1660 se înfiinţa Societatea Regală din Londra pentru promovarea cunoaşterii naturale. În acelaşi an, Joshua Childrei publica lucrarea Britannia Baconica, în paginile căreia recomanda o separaţie clară între supranatural şi natural, între Împărăţia de dincolo şi lumea de pe pământ, fundamentându-se pe citatul de la Sfântul Evanghelist Luca: „Aşadar, daţi cele ce sunt ale cezarului cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu” (Luca 20, 25). Childrei scria: „Pune pe seama naturii lucrările care sunt ale naturii, şi pe seama lui Dumnezeu cele care sunt ale lui Dumnezeu”. De aici reiese faptul că absolut tot ceea ce poate fi explicat prin cauze naturale trebuie explicat prin cauze naturale, iar ceea ce nu poate fi explicat în acest mod aparţine cauzelor divine.

În lucrarea Omul recent, Horia Roman Patapievici enumeră etapele cunoaşterii, plecând tocmai de la această relaţie dintre natural şi supranatural: „Aşadar, în prima etapă, gânditorii pun totul pe seama lui Dumnezeu. În următoarea, gândesc că lucrurile naturale sunt simboluri şi semne ale unei realităţi invizibile, mai înalte. Etapa a treia este a gânditorilor, care separă lumea în naturală şi supranaturală, considerând că există metode legitime de investigare a celor două ireductibile una la cealaltă. A patra etapă este a celor care spun că nu există decât o singură metodă de investigare, continuând totuşi să admită că există două domenii ireductibile, natural şi supranatural. În fine, etapa a cincea e caracterizată de faptul că propriul ei conţinut nu mai poate fi independent, ci este consecinţa inevitabilă a deciziilor luate în etapele precedente: acum se constată că nu poate exista decât o singură metodă de investigaţie - cea considerată ştiinţifică - şi că este absurd să se creadă că ar putea exista şi un alt domeniu de existenţă decât cel natural: ca urmare a modului de a pune problemele cunoaşterii în etapa a patra, problema ontologică nu mai admite decât o singură soluţie - domeniul supranatural pur şi simplu nu mai poate fi ima­ginat şi, drept urmare, nici gândit. El încetează să mai poată exista” (Horia Roman Patapievici, Omul recent..., p. 58).

În concepţia ortodoxă există o legătură indisolubilă între umanitate şi natură. Mântuirea şi îndumnezeirea se adresează în mod direct umanităţii, dar nu unei umanităţi desprinse de natură, ci unită ontologic cu natura. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că prin lume se înţelege atât natura, cât şi umanitatea, în sensul că atunci când întrebuinţăm cuvântul lume, referindu-ne fie la natură, fie la umanitate, întotdeauna este subînţeleasă şi cealaltă (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 2003, p. 337). Creştinismul occidental a văzut adesea mântuirea omului separat de natură, lucru care nu s-a întâmplat în Răsărit. Astăzi şi Biserica Apuseană a renunţat la acest tip de gândire. Această dependenţă a umanului de natură este atât de profundă „încât - spune părintele Dumitru Stăniloae - se poate spune că natura este o parte a naturii omului, e sursa unei părţi a naturii umane şi, deci, o condiţie a existenţei şi a dezvoltării integrale a omului pe pământ” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 337). Raţionalitatea lumii are virtualităţi multiple de care omul poate beneficia în mod conştient prin muncă responsabilă în vederea creşterii lui spirituale. În Modernitate, aceste virtualităţi ale naturii au fost folosite de om doar în scopuri biologice, de satisfacere a eului hrănit de cuceririle tehnice şi ştiinţifice, de prejudecata omului modern de a-şi fi inventat propria tradiţie şi cultură, emancipate de tradiţiile şi vechile culturi, partea spirituală fiind total ignorată.