Munca să rămână subordonată rugăciunii

Omul postmodern, confruntat cu risipirea gândurilor, penuria spirituală şi rătăcirea în satisfacerea cu greu a nevoilor primare, este ameninţat de pericolul dezumanizării, întrucât se concentrează prea mult şi prea intens asupra simţurilor trupeşti şi prea puţin, uneori chiar deloc, pe necesităţile spirituale, cele care cu adevărat sunt aducătoare de pace, bucurie şi bunăstare în viaţă. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos, în predica de pe munte, îndeamnă: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Totuşi, la ce se referă Iisus atunci când ne spune să căutăm „mai întâi” Împărăţia lui Dumnezeu? Un răspuns concludent ne oferă Sfântul Apostol Pavel, care precizează în Epistola către Romani că Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Aşadar, aceasta trebuie să căutăm cu prioritate în viaţă, roada Duhului Sfânt, pentru că ştim că pacea, bucuria şi dreptatea sunt cu adevărat roada Duhului. Putem să avem în viaţă tot ceea ce oferă lumea, dar la ce ne-ar folosi dacă ne lipsesc pacea şi bucuria sufletului?

Plictiseala, depresia, disperarea nu pot fi vindecate prin bunuri materiale, iar înclinaţiile spirituale neglijate adeseori nu pot fi înlocuite prin modificări exterioare precum schimbarea automobilului, îmbrăcămintei, locuinţei, prietenilor etc. Toate acestea, deci, nu pot schimba stările interioare ale omului, deoarece problema nu este una exterioară, ci mai profundă, ce vizează sufletul sărăcit de virtuţi şi afundat în patimi. În mania aceasta a consumului, omul, indiferent dacă munceşte mult sau puţin, trăieşte în mai multă bogăţie, în prosperitate, dar cu toate acestea se simte sărac. Îşi înmulţeşte realizările pe multiple planuri, dar îşi sporeşte neliniştea, tulburarea, îngrijorarea, care adesea devin patologice. Este satisfăcut trupeşte, dar nefericit sufleteşte.

Şi atunci, ne punem întrebarea: Cum ar trebui să trăim? Înainte de perioada industrializării, munca era legată de mediul familial şi social, facilitând comunicarea şi colaborarea dintre oameni. Astăzi însă, acest tip de muncă aproape că nu mai există, munca fiind ruptă de spaţiul locuinţei, de mediul familial, întrucât s-a dezvoltat tot mai mult industria serviciilor mecanizate. Prin tehnologiile tot mai avansate este posibilă creşterea productivităţii într-un timp scurt, iar personalul muncitor este mult redus. Astfel, în loc să-i apropie pe oameni din punct de vedere social, industrializarea a favorizat individualismul şi autonomismul. În zilele noastre, de cele mai multe ori ocupaţia profesională se prelungeşte în viaţa familială, invadând timpul liber al omului. Aşa se face că timpul liber devine timpul muncii şi invers, iar această continuă specializare profesională devine apăsătoare pentru omul care are impresia că nevoile sale materiale sunt din ce în ce mai mari. În acest sens, Biserica subliniază valoarea muncii, dar nu este de acord cu absolutizarea ei, deoarece grija excesivă pentru bunurile materiale, pentru hrană, îmbrăcăminte şi toate celelalte lucruri specifice vieţii biologice îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, îi distorsionează modul de a gândi şi de a acţiona în societate, întrucât acesta nu mai crede în purtarea de grijă sau pronia dumnezeiască. Astfel, proverbul popular care spune că omul nu trebuie să trăiască pentru a munci, ci să muncească pentru a trăi ar trebui luat în seamă de societatea contemporană.

Învăţătura Bisericii ne arată că cea mai înaltă îndeletnicire a omului nu este munca, ci rugăciunea. Aceasta îl ridică pe om la Dumnezeu, conferindu-i totodată calitatea de persoană liberă şi nobilă. Munca este importantă dar este totuşi pe locul al doilea: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24). „Ora et labora” - Roagă-te şi munceşte - este un îndemn bun, promovat în special în cercurile monahale din Apus, dar pune parcă munca pe acelaşi loc cu rugăciunea. De aici nu ar mai fi decât un pas în aşezarea muncii dea­supra rugăciunii ca importanţă, lucru care se şi întâmplă astăzi. Biserica ne recomandă, aşadar, ca munca să rămână subordonată rugăciunii, un exemplu edificator fiindu-ne oferit de Sfântul Isaac Sirul: „Când, stăruind în liniştea ta, te apuci de lucrul mâinilor, să nu faci din porunca aceasta a Părinţilor acoperământ iubirii de arginţi. Aceasta să-ţi fie un lucru neînsemnat, pentru înlăturarea trândăviei; un lucru care să nu-ţi tulbure mintea. Şi de doreşti să te îndeletniceşti cu lucrul mâinilor mai mult de dragul milosteniei, cunoaşte că rugăciunea este mai presus de aceasta în treapta ei. Iar de lucrezi pentru trebuinţa trupului tău, dacă nu e nesăţios, îţi ajunge spre împlinirea trebuinţei tale ceea ce îţi rânduieşte Dumnezeu. Căci niciodată n-a lăsat Dumnezeu pe lucrătorii Lui să fie lipsiţi de cele trecătoare” (Cuvântul 33, Filocalia, vol. 10).