Narcisismul sau refuzul pocăinţei

Oricât de mult rău și suferință sunt în lume, ­binele și iubirea înving prin Dumnezeu, Care pe toate le ține - mai e numit și Atotțiitorul. Cum spun Sfinții Părinți, El a îngăduit moartea tocmai pentru ca răul să nu fie veșnic și omul să se poată întoarce la Dumnezeu, să se poată mântui. Însă nu se poate mântui singur (idee promovată de diferite practici spirituale orientale sau new-age-iste, care susțin că, prin meditație și alte tehnici, omul „evoluează spiritual” până când ajunge la autovindecare, automântuire și autoîndumnezeire - idee în sine demonică), de aceea a fost ­nevoie ca Dumnezeu să se întrupeze.

Cum se spune în cartea „Învăţătură de credinţă creştină ­ortodoxă” (Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2015), prin pronia Sa, El oprește răul și îl întoarce spre bine. Dacă omul alege răul și calea întunericului, Dumnezeu caută mereu să-l aducă pe calea cea bună - dar fără să-l forțeze, ci pre­țuindu-i libertatea - fie prin oamenii pe care îi trimite în calea vieții lui, fie printr-o carte, chiar printr-un film și prin alte împrejurări, care niciodată nu sunt întâmplătoare. Însă, odată produse lucrurile rele, acestea sunt îndreptate, prin iubirea și bunătatea Lui, către ceva ce îi poate fi ­folositor omului. Până la urmă totul este proniator. ­Depinde însă de om, fiindcă e nevoie și de voința și strădania lui pentru a se îndrepta și a conlucra cu Dumnezeu. Și, mai ales, e nevoie de smerenie și pocăință pentru ca un om să se îndrepte și pentru ca mintea și sufletul lui să se lumineze. Din păcate, unii confundă ideea de pocăință cu sentimentul bolnăvicios de vinovăție. Dar, cum spune arhimandritul Simeon Kraiopoulos în cartea sa „Sufletul meu, temnița mea”, prin pocăința adevărată se vindecă și sentimentul de vinovăţie, fiindcă pocăinţa este salvatoare. Odată ce omul se pocăiește cu adevărat, nu mai are de ce să se tulbure, deoarece se încredințează lui Hristos.

Pentru aceasta însă, omul trebuie să fie deschis spre a-şi cerceta sinele. Fără această cercetare de sine nu poate exista nici pocăinţă, nici posibilitatea unei înnoiri a sinelui. Dacă le refuză pe acestea din urmă, omul rămâne în moarte sufletească, închistat în egoismul său trufaş, în autosuficienţă, rob patimilor ce îi dizolvă sinele real şi îi erodează acea zonă lăuntrică de autenticitate, care este ­izvorul puterilor sufleteşti. ­Refuzul pocăinţei este un refuz al înnoirii lăuntrice şi o respingere a Vieţii. Totul porneşte de la cercetarea sinelui - şi legătura cu Dumnezeu, şi legătura cu aproapele, iar fără această ­cercetare nu putem nici iubi cu adevărat şi nici nu ştim să primim în mod autentic iubirea ­celorlalţi.

De aici vin bolile sufleteşti care îl aduc pe omul contemporan ­într-o stare dureroasă de singurătate, gol sufletesc şi ­depresie, chiar dacă trăieşte în ceea ce unii analişti sociali au descris ca fiind „epoca distracţiei” sau a abundenţei. Omul s-a identificat cu o mască prin care a fost învăţat să-şi hrănească narcisismul şi mândria, pe care cultura contemporană le promovează. Această tris­tă realitate a vremurilor noastre este analizată în cartea „The Narcissism Epidemic: Living in the Age of Entitlement”, scrisă de dr. Jean Marie Twenge, profesor de ­psihologie la San Diego State University, în colaborare cu ­W. Keith Campbell, Ph.D., profesor de psihologie la Universitatea din ­Georgia. Volumul tratează narcisismul ca boală psiho-culturală tot mai răspândită şi caracteristică societăţii noastre.

„Epidemia de narcisism”

Bagajul consistent de informaţii şi date prezentate în carte arată că „epidemia de narcisism s-a răspândit în întreaga noastră cultură”, afectându-i și pe oamenii „mai puțin centraţi pe sine”. Tulburarea narcisistă este tocmai opusul întoarcerii la sinele adevărat, la cercetarea sinelui și se întemeiază pe construirea unui sine fals, superficial (pseudosine), dependent de validarea externă a imaginii sale, a măştii. Nevoia excesivă de validare din exterior vine, de fapt, dintr-un gol interior care nu poate fi niciodată umplut, iar omul înrobit de această patimă, care a luat proporţii globale, are nevoie de situaţii de stimulare tot mai numeroase şi intense, fără ca ele să îi creeze vreodată sentimentul autentic de împlinire. Un sine gol nu poate trăi niciodată starea de împlinire şi de bucurie autentică.

Narcisistul vede iubirea ca pe o slăbiciune şi îi priveşte chiar cu repulsie pe cei capabili să iubească. El este structural incapabil de iubire, iubește doar ­propria mască. Devine dependent de această mască, precum şi de „combustibilul” validării din exterior a sinelui fals, chiar dacă asta nu îi va umple niciodată golul uriaş din interior. El poartă în suflet un abis, în care absoarbe şi resursele interioare ale celorlalţi, mai ales ale celor care îl iubesc, consumându-i şi golindu-i şi trecând apoi la alte persoane, pe care să le ­„aspire” în abisul lui. „O piesă ­populară de dans repetă cuvintele «bani, succes, faimă, putere de a fascina» de mai multe ori, afirmând că toate celelalte valori «au fost fie discreditate, fie distruse» (...). De fapt, narcisismul cauzează aproape toate problemele pe care americanii au sperat că o stimă de sine ridicată le-ar împiedica, printre care agresivitatea, materialismul, nepăsarea faţă de ­celălalt și valorile superficiale”, după cum se arată în carte. ­Narcisistul suferă de o boală ­sufletească aşa cum nu a mai cunoscut vreo altă epocă din ­trecut: „epidemia de narcisism”.

Narcisismul este cea mai gravă boală sufletească a epocii noastre, fiindcă aduce omul într-o stare de moarte sufletească din care este incapabil să răspundă chemării lui Hristos spre Iubire şi Înviere. Narcisiștii se tem teribil de pocăință tocmai din cauza mândriei lor bolnăvicioase, se tem să privească în ei înșiși, fug de sinele lor real, agăţându-se obsesiv de sinele fals - masca frumos poleită sub care se afișează în lume, plini de ei, deși manifestă adesea o falsă modestie, care le camuflează răul din ei, pe care nu și-l pot recu­noaște. Fiindcă răul există, chiar dacă e ignorat, narcisistul nu îi suportă povara din cauza vulne­rabilității sale excesive (slăbiciune pe care nu şi-o poate recunoaşte din cauza fricii de a se vedea pe sine într-o lumină reală) și îl ­proiectează în alții, deși nu conștien­tizează această proiecție. Aruncă asupra altora poverile lui, fiindcă e incapabil să le asume și să se vindece de ele prin pocăință și cercetarea profundă a sinelui, prin cu­noașterea sinelui real. ­Refuzând pocăința, el fuge de ­iubire și de adevăr, singurele care l-ar putea vindeca. Însă poate ajunge la ele doar dacă sufletul său este mai întâi curățit prin pocăință.

Narcisiștii se cred superiori, dar în realitate se tem teribil de sinele lor real, de demascarea lui. Însă doar pocăinţa i-ar aduce față în față cu adevărul din ei și i-ar ajuta să se vindece, recunoscând și împăcându-se cu sinele lor real pentru a restaura în el chipul lui Dumnezeu, în locul sinelui fals, chip care trezește conștiința și ­care ne readuce în contact cu realitatea și Adevărul, întru înviere sufletească.