Neputința omenescului împlinită prin puterea lui Dumnezeu

În perioada premergătoare Nașterii Domnului, marcată prin post și rugăciune, Biserica amintește în două duminici de rolul important al milosteniei în viața duhovnicească a credinciosului (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina și Convorbirea Domnului cu dregătorul bogat), dar arată că iubirea milostivă nu este numai o cerință venită de la Dumnezeu către om, ci este un deziderat pe care Însuși Domnul Iisus Hristos îl împlinește în activitatea Sa, fapt ilustrat prin două minuni pomenite tot în duminicile Postului Crăciunului (Vindecarea orbului din Ierihon, Tămăduirea femeii gârbove).

Este foarte interesant că aceste duminici care se succed prezintă două realități aflate oarecum în antiteză. Prima este umanitatea, care eșuează în planurile sale de a valorifica așa cum crede viața lumească. Atât bogatul căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21), cât și tânărul/dregătorul bogat interesat oarecum de viața veșnică (Luca 18, 18-27) reprezintă tipologii de succes care sunt preocupate de sensul existenței umane. Primul însă găsește că plăcerea și fericirea materială sunt scopul vieții, iar ultimul împlinirea legalistă a unor precepte, cu salvgardarea confortului personal. La ambii se vede o lipsă de participare personală la evenimentul vieții: comuniunea cu ceilalți semeni și comuniunea cu Dumnezeu. Al doilea plan este cel al Mântuitorului Iisus Hristos, planul dumnezeiesc, Care, cu foarte mare ușurătate și lipsă de tragism, împlinește ceea ce umanul nu poate să facă. În convorbirea cu dregătorul bogat, Domnul Hristos îi arată că sensul existenței umane este El: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie”. Iar, prin cele două minuni prin care reface două infirmități fizice ale umanului (orbirea și gârbovirea), El arată că are și puterea adevărată de a schimba viața omului. Cum spuneam, avem aceste două planuri opuse, cel al neputinței umane și cel al puterii Domnului Iisus Hristos, realitate care este, în alt loc, exprimată sentențial de Domnul Hristos, când le zice Apostolilor: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Un alt fapt interesant este redat de întrebarea Domnului Hristos către orbul din Ierihon: „Ce voiești să îți fac?”, care, adresată unui nevăzător ce striga după El, pare să fie inutilă, pentru că era evident ce putea cere acel om. Dar ea descoperă înțelepciunea Domnului care arată că omul trebuie să își manifeste voința liberă în dialog cu Dumnezeu și mai ales credința. De asemenea, vindecarea acestui orb, precum și a femeii gârbove, arată că puterea Domnului Hristos atinge ontologia omului și o transformă, nu este doar o înfrumusețare sau o îmbunătățire a umanului, ci o reclădire a acestuia. Prin minunile Sale, Domnul pare să răspundă nevoilor de bază sau esențiale ale omului, redă vederea ochilor, posibilitatea omului de a merge din nou, sănătatea și integritatea trupească, potolește foamea mulțimilor, dar ele evidențiază faptul că tocmai de aceste nevoi ale semenilor noștri și noi suntem chemați să fim responsabili. Pare să fie un sfat universal valabil și nepieritor mandatul de a fi preocupați de nevoile de bază ale semenilor, de condițiile minime în care ei se pot manifesta ca oameni.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: „Mare lucru este dar milostenia, fraților! Să o îmbrățișăm, căci n-are seamăn pe lume. E în stare să șteargă păcatele și să alunge de la noi osânda! Pe când tu taci, ea e de față și te apără! Dar - mai bine spus - pe când tu taci, mii și mii de glasuri mulțumesc pentru tine. Atâtea bunătăți avem de pe urma milosteniei, și noi o uităm și ne trândăvim! Dă pâine după puterea ta! N-ai pâine? Dă un bănuț! N-ai nici un bănuț? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atât? Plângi împreună cu cel îndurerat și ți-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie”.