Nerodirea formalismului și bucuria adevăratei viețuiri în Hristos

În cuprinsul Deniei de duminică seara (Utrenia zilei de luni) din Săptămâna Sfintelor Pătimiri se evidenţiază două teme biblice foarte importante: smochinul neroditor (cf. Mt. 21, 19) şi istoria lui Iosif cel preafrumos, cel vândut în Egipt de fraţii săi. Aflându-ne în contextul acestei ultime perioade de pregătire duhovnicească pentru primirea luminatului praznic al Învierii, suntem introduşi mistagogic în anamneza Bisericii, care reiterează pas cu pas drumul umilinţelor, al trădărilor, suferinţelor şi al morţii Mântuitorului Hristos.

Evanghelia de la Matei (cap. 21, 18-22) aşază înaintea noastră pe Mântuitorul Hristos, ca pedagog desăvârşit pentru mântuitoarele momente ale Răstignirii, Morţii şi Învierii Sale ce vor urma. Aşa se face că, după intrarea triumfală în Ierusalim, Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei ne spune că „dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit” (Mt. 21, 18).

Smochinul, cea mai apropiată soluţie de hrană a Domnului în această împrejurare, a fost cercetat şi găsit fără de roadă: „Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod în tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată” (Mt. 21, 19). Cu toate acestea, de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu aflăm că „nu era încă vremea smochinelor” (cf. Mc. 11, 13).

Şi atunci, care este motivul pentru care Domnul Se arată atât de supărat pe acest pom fără de roade? Explicaţia este bineînţeles una duhovnicească, Domnul referindu-Se aici la starea de permanentă priveghere a omului, smochinul neroditor fiind exponent al fariseilor formalişti care ţineau convenţional rânduiala Legii.

Părintele Nicolae Steindhardt spune foarte frumos în acest sens că „nu de smochini şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său, ori pentru a-I spune: N-am timp sau Nu-i momentul acum... Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de-sine-stătătorul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor... Dar ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat, de obidă şi ruşine, în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, în mare. Sau, mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului - prin lăuntrică bunăvoinţă, strădanie şi cutremurare - prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba prin pădure, se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri, rostind: Vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte. Dacă nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut înflori” (Dăruind vei dobândi, Baia Mare, 1992, pp. 26-29).

În consecinţă, creştinul adevărat trebuie să se îngrijească permanent de roadele sale, mai cu seamă atunci când Domnul le cere de la dânsul. Hristos ceartă şi usucă smochinul chiar înainte de vremea rodirii, cerând de la el ceva aproape ieşit din firescul lucrurilor. Aceasta este logica omenească, scuzabilă, bazată pe formalismul imaginilor de suprafaţă. În logica duhovnicească, lucrurile stau cu totul altfel. Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul, în comentariul său la această Sfântă Evanghelie, spune că uscarea smochinului trebuie înţeleasă cu „pomul paradisiac al căderii protopărinţilor”, care, după unele erminii patristice, ar fi fost tot un smochin. Din frunzele smochinului paradisiac, Adam şi Eva, ruşinaţi de greşeala săvârşită, au cules frunze pentru a-şi ascunde goliciunea. Păcatul este iarăşi asemănat cu smochinul: „Întrucât, asemenea fructelor lui, la început dulce şi lipicios, dar mai pe urmă este usturător”. După tradiţia pe care merge Sfântul Isidor, Dumnezeu n-a blestemat în Rai acest pom, dar o face acum Hristos, înaintea Pătimirilor Sale, arătând ucenicilor că „va nimici smochinul păcatului pentru a nu mai face rod, care este pricină a căderii omului”.

Tot în această zi, pe lângă istorisirea cu smochinul neroditor, se face pomenirea lui Iosif cel preafrumos, ca „preînchipuire” vechi-testamentară a Mântuitorului Hristos. Astfel, după cum Iosif a fost vândut din invidie de fraţii săi ca rob, suferind umilinţă, patimă şi închisoare, Domnul Hristos, invidiat de iudeii cei de un neam cu Dânsul, a fost vândut de ucenicul Lui pe preţul a treizeci de arginţi, a fost batjocorit, răstignit pe Cruce şi mai apoi aşezat în groapă (asemenea lui Iosif). Iosif a fost scos mai apoi din groapă şi s-a ridicat ca stăpânitor peste Egipt, Hristos a Înviat din groapă şi stăpâneşte prin Învierea Sa peste întreaga lume.