Numele Israel şi tâlcuirea duhovnicească. Despre Osea 12,4

Patriarhului Iacob i s-a schimbat numele în Israel într-un episod straniu, în care s-a luptat cu Dumnezeu la râul Iaboc. Profetul Osea reia această tradiţie şi pare să ofere explicaţii în 12:4 la ambele nume purtate de patriarh: Iacob, pentru că l-a ţinut de călcâi (âaqab) pe fratele său, şi Israel, pentru că s-a luptat (sarah) cu Dumnezeu.

Israel şi istoria

Numele Israel are câteva aspecte foarte interesante. Apare de două ori în textele literare din Ebla, în jur de 2500 î.Hr., şi o dată într-unul din Ugarit ca nume de persoană. În Vechiul Testament numele este în general etnonim (nume de popor), dar în cazul patriarhului Iacob funcţionează şi ca antroponim (nume de persoană). Ulterior el va funcţiona preponderent ca nume de popor, dar sintagma "fiii lui Israel" sugerează în continuare descendenţa dintr-un strămoş care purta acel nume. De exemplu, în cazul lui Moab, care etimologic pare să aibă legătură cu ţara, nu se foloseşte expresia "fiii Moabului" (decât într-un singur caz care întăreşte regula), ci "moabiteni"; la fel, nici "fiii Egiptului", ci "egipteni".

Cea mai veche atestare a Israelului ca popor o întâlnim în stela faraonului Merneptah (1220, în două versiuni identice), care în anul al cincilea de domnie a întreprins o campanie militară în Palestina. Faraonul se laudă că a învins cetăţile Ascalon, Ghezer, Ienoam, dar şi Israelul. Surprinde aici că egipteana foloseşte aşa-numitele determinative, adică semne ajutătoare la citire, pentru a identifica cărei clase semantice îi aparţine un cuvânt. Celelalte cetăţi au determinativul pentru "ţară străină", pe când Israelul (ysry3r) are ataşat determinativul pentru "popor străin" (imaginea unui bărbat şi a unei femei, însoţite de trei liniuţe care sunt semnul pluralului). Scribul egiptean încearcă astfel să facă o diferenţă între celelalte cetăţi canaanite, bine determinate geografic, şi Israel, care era probabil un grup de oameni nelocalizat cu precizie. Urmărind traseul campaniei lui Merneptah se poate presupune că Israelul trebuie situat undeva în zona deluroasă centrală, dar egiptenii nu raportau Israelul la o anumită cetate sau zonă.

Ceea ce mai surprinde referitor la nume este şi etimologia lui. Ca în numeroase alte cazuri din Antichitate, numele Israel este teoforic, adică are în componenţă un nume divin. Acest nume divin nu este însă, aşa cum ne-am fi aşteptat, Iahve, ci El. În panteonul canaanit, El era divinitatea supremă, părintele zeilor, creatorul cerului şi pământului. Unii cercetători biblici, de exemplu americanul Frank Cross, s-au întrebat dacă Iahve nu era văzut efectiv ca o ipostază a lui El. Alţii au considerat că Iahve ar fi făcut parte iniţial din panteonul canaanit, mai ales că un text din Ugarit menţionează divinitatea Yw printre fiii lui El. Identificarea în sine este însă discutabilă, aşa că cel mai sigur este să constatăm faptul că el funcţionează în Vechiul Testament ca un nume generic divin, "Dumnezeu", ca şi Elohim, fiind pus în paralelă cu numele personal Iahve.

Prima particulă a numelui Israel este un verb. Acesta poate fi yaşar "a fi drept" (deci "Dumnezeu este drept"), sar "a domni" sau sarah "a lupta" (Dumnezeu va domni sau va lupta). Biblia ebraică se pare că preferă ultima rădăcină, plecând de la naraţiunea etiologică din Facere 32, 28, în care, ca urmare a luptei cu personajul misterios de la râul Iaboc, lui Iacob i se schimbă numele: "De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat (sarita de la sarah) cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor". Este acelaşi lucru pe care îl menţionează şi textul nostru din Osea, "a un viteaz s-a luptat el cu Dumnezeu, cu îngerul s-a luptat şi l-a biruit" (12, 4-5).

Israel - atletul duhovnicesc

Ceea ce Biblia sinodală a tradus prin "a biruit" (yahol) are mai degrabă sensul de "a reuşi", "a putea", adică "a rezista", "a fi pe măsură", fără să sugereze nici că l-a învins pe oponent, nici că a fost învins, ci mai degrabă că "i-a ţinut piept" (Douglas Stuart, Hosea - Jonah, Word Books, Dallas, 1987, WBC 31, p. 186).

De altfel, Septuaginta traduce Facere 32, 28: "ai reuşit cu Dumnezeu şi ai fost puternic cu oamenii", adică ai fost întărit cu ajutorul lui Dumnezeu sau în prezenţa, în întâlnirea cu Dumnezeu (prepoziţia meta cu genitivul). Targumul Onkelos traduce "ai fost mare înaintea lui Dumnezeu şi cu oamenii", iar targumul Neofiti, "te-ai mărit cu îngerii lui Dumnezeu". Aquila transpune în greacă "ai stăpânit împreună cu Dumnezeu", iar Peşita (traducerea siriacă) "ai fost puternic cu îngerul" (James L. Kugel, The Bible as It Was, Belknap Press of Harvard University Press, 1999, pp. 226-227). Cunoscând interpretarea iudaică, Origen tâlcuieşte numele în acelaşi sens: "Iată de ce cred că poate niciodată omul nu va fi în stare să biruiască el singur o putere vrăjmaşă (atât de mare) dacă n-ar primi ajutorul dumnezeiesc. Aşa se explică de ce se spune că un înger se lupta cu Iacov. Dar, după câte îmi pot da seama, nu acelaşi lucru l-aş putea spune, anume că un înger se lupta împreună cu Iacov şi un altul se lupta împotriva lui, ci că îngerul care stătea de-a dreapta lui ca să-l mântuiască şi care, cunoscându-i râvna, i-a şi dat numele de "Israel" a ajuns să lupte împreună cu el, însoţindu-l adică în luptă şi ajutorându-l în bătălie într-o vreme când, fără nicio îndoială, mai exista încă unul împotriva căruia lupta Iacov şi contra căruia se oştea şadică îngerul vrăjmaş, diavolul - n.n.ţ" (Peri arhon şDespre principiiţ, 3, 2, 5, trad. T. Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, PSB 8, p. 225).

Sf. Ioan Gură de Aur foloseşte aceeaşi direcţie: "Pentru că Iacov avea să se întâlnească cu Isav, Dumnezeu primeşte să se lupte în chip de om cu Iacov, ca să cunoască prin fapte că n-are să păţească nici un rău ş…ţ Toate acestea s-au făcut cu pogărâmânt, ca să-i alunge lui Iacov frica din suflet şi să-l convingă să nu se teamă de întâlnirea cu fratele său" (Omilii la Facere (II), 58, 2, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, PSB 22, p. 249)

Lupta cu Dumnezeu, sau cu îngerul aşa cum propune Osea, înseamnă de fapt un antrenament spiritual pentru ca omul să se întărească şi să capete experienţa confruntării duhovniceşti. Iacob devine astfel simbolul atletului sau soldatului lui Hristos, care se războieşte cu puterile nevăzute ale diavolilor.

Israel - modelul contemplaţiei

Totuşi, interpretarea iudaică a propus şi o altă etimologie. Din punctul de vedere ştiinţific, aceasta nu se justifică, dar, de altfel, nici nu îşi propune. Ea funcţionează ca o etimologie populară, fiind de fapt o interpretare teologică. Există numeroase exemple de genul acesta în Scriptură, stabilindu-se practic o corespondenţă între două realităţi pe baza asemănării lingvistice. Este, altfel spus, un joc de cuvinte duhovnicesc.

Marele medio-platonist iudeu Philo Alexandrinul îl compara pe Ismael, al cărui nume înseamnă "auzirea lui Dumnezeu", cu Iacob, al cărui nume Israel se tâlcuieşte "vederea lui Dumnezeu", ceea ce arată superioritatea vederii faţă de auzire (Despre fugă şi descoperire 208). Ebraic, numele Yisraâel este tâlcuit prin âiş raâah El "bărbatul şcareţ L-a văzut pe Dumnezeu".

Această interpretare, care apare iarăşi şi la Origen, a fost intens utilizată de Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti (James L. Kugel, The Bible as It Was, pp. 227-229). Astfel, Clement Alexandrinul spune că Faţa lui Dumnezeu este Logosul, iar Iacob a primit numele Israel pentru că L-a văzut pe Domnul Dumnezeu, Logosul (Pedagogul 1, 7, 57, 2, trad. M. Harl, Éd. du Cerf, Paris, 1960, SCh 70, pp. 212-213). Origen scrie de asemenea: "Numai ei şiudeii - n.n.ţ sunt seminţia numită după numele celui care a văzut pe Dumnezeu (deoarece aceast lucru înseamnă numele lui Iacov atunci când îl traduci)" (Peri arhon, 4, 3, 12, PSB 8, p. 291). Ipolit al Romei (fragm. 16 la Pentateuh) scria: "Israel înseamnă "omul care Îl vede pe Dumnezeu", în timp ce alţii spun că este "omul care Îl va vedea pe Dumnezeu"", iar Eusebiu de Cezareea explică vederea lui Dumnezeu prin cunoaştere: "Israel înseamnă "care Îl vede pe Dumnezeu", în sensul capacităţii din om de a-L cunoaşte şi a-L contempla" (Pregătirea Evangheliei, 11, 6, 31). La fel tâlcuieşte şi Sf. Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere (II), 58, 2, p. 250).

Sensul nu este deloc forţat, pentru că şi în Facere 32, locul unde se desfăşoară lupta va primi denumirea Penuel sau Peniel, faţa lui Dumnezeu. Iacob însuşi exclamă: "Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!" (v. 30). Israel este modelul teofanic, expresia omului care îl poate vedea încă din viaţa aceasta pământească pe Dumnezeu. Aşa cum se observă la Ipolit, unii interpretau la viitor, ca şi cum vederea lui Dumnezeu va fi posibilă doar în viitor. Totuşi după v. 30 din Facere 32, contemplarea lui Dumnezeu este descrisă ca un fapt deja petrecut, accesibil, care aduce izbăvirea sufletului.