O deosebire ontologică: rău și viclean

Problema răului a fost una care a preocupat mințile oamenilor dintotdeauna, în mod constant. Aici nu mă refer la intențiile unora de a săvârși răutăți, ci la interogația metafizică cu privire la originea răului din lume. Nici cea mai înaltă cugetare omenească - mă refer aici la filosofii greci antici, dar e valabil pentru toți gânditorii din toate culturile, în afara celei creștine - n-a reușit să depășească concepția dualistă care identifica un bine absolut și un rău absolut, un principiu al binelui și altul al răului, egale și de putere opusă. Toate acestea au culminat - cum altfel! - și cu o sinteză religioasă care, prin gnosticism și apoi prin maniheism, a consacrat disputa dintre bine și rău, dintre spirit și materie, dintre lumină și întuneric în spațiul eonilor sau al zeilor, care se luptă veșnic: unii împotriva altora, antrenând cu ei întreaga lume, împărțită și ea după aceleași caracteristici: bine versus rău. 

Astăzi, cu toții facem ex­periența răutății cotidiene și din acest motiv ne aflăm, ca și în vechime, în aceeași nedumerire asupra provenienței acesteia și, uneori, înclinăm să ne închipuim un principiu obscur, izvorâtor al răului. Cel puțin așa prezintă lucrurile mass-media, politica, artele contemporane - în special cinematografia, chiar și desenele animate destinate copiilor -, anume că toate manifestările societății contemporane izvorăsc din două principii opuse. În scurte cuvinte, unii sunt buni și alții răi, iar cei buni trebuie să-i elimine, pe bună dreptate, pe cei răi! 

Sfântul Ioan Evanghelistul și dualiștii

Totuși, trebuie să spunem că Evanghelia înfățișează lucrurile sub o altă dialectică. Dumnezeu este bun și este deasupra tuturor, iar cel care face răul este un înger răzvrătit, diavolul, numit și cel viclean, care prin viclenii îi ispitește pe oameni, încercând să strice lucrarea Binelui, a lui Dumnezeu. Însă nu toți au înțeles așa lucrurile, și chiar din primul secol creștin unii afirmau cu diferite nuanțe, în funcție de sectă, că există un Dumnezeu bun al Noului Testament și un altul rău al Vechiului Testament ș.a. Aceasta este însă o concepție pur dualistă. Împotriva acestora și a tuturor dualiștilor din toate vremurile scrie Sfântul Ioan - desigur, și pentru multe alte rațiuni - ce-a de-a patra Evanghelie, dar și Apocalipsa.

Încă din prologul Evangheliei sale, Sfântul Ioan scrie: „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Verbul folosit aici este katelaven care, în limba greacă, are în același timp sensurile de a cuprinde și de a înțelege, a pricepe. Adică, nefiind un principiu, nefiind egal cu lumina, întunericul neștiinței și al păcatului nu a putut înțelege lumina. Însă, lumina are puterea de a cuprinde și vădi răutatea/viclenia. Căci zice același evanghelist: „Oricine face rele urăște Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 20).

Conflictul dintre Bine și rău

Atât la filosofii greci, cât și la gnostici și manihei, lumea materială, corporală, este opusă spiritului și, prin urmare, devine o expresie a răului. Pentru gândirea creștină lumea nu este rea, ci doar căzută, de aceea este și ea chemată la mântuire: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16). De asemenea, lupta dintre Hristos și Antihrist cu puterile lui, descrisă în Apocalipsă nu este lupta dintre două principii egale, ci lupta dintre Adevăr și fals, dintre lucrarea binelui și denaturarea lui prin viclenie, pervertire, inversarea reve­lației în Hristos etc.

O lămurire terminologică

Faptul că Scriptura este insuflată, prin urmare, veșnic actuală, se vede și din folosirea inspirată a termenilor. De pildă, cuvântul rău (kakos) există doar o singură dată în tot Noul Testament, la Matei 24, 48: „Sluga, rea fiind”, va începe să bată pe slujitori. Pe de altă parte, termenul viclean (poniros) este folosit de peste două sute de ori numai în Noul Testament. Ce ne arată acest lucru? Faptul că Sfântul Duh a prevăzut înclinația eronată minții omenești de a atribui răutatea unui principiu absolut, văzând astfel în rău un fenomen inevitabil, așadar, necesar. De aceea, și de la Cartea Facerii la cea a Apocalipsei termenul care prevalează este „viclean”, iar nu „rău”. Viclean este cel care amăgește, denaturează, minte, urăște, dar nu poate face ceva rău în esență.

Un exemplu logic

Nu aș încheia înainte de a da un exemplu, dintre multe, semnificativ pentru expresivitatea lui, din Apostol: „Iar oamenii vi­cleni/răi (poniroi) şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciți fiind ei înșiși” (2 Timotei 3, 13). Este limpede aici că a opta pentru „răi” în loc de „vicleni” devine nu doar gre­șeală de traducere, ci și o greșeală de înțeles. Pentru că dacă păstrăm „răi” în loc de „vicleni”, ajungem la un nonsens evident. Întrucât, în mod logic, un om care este rău nu poate să amăgească pe cineva; el ar putea, cel mult, să-l forțeze pe altul să facă ceva rău, dar nu să-l înșele, să-l amăgească; această situație este doar apanajul vicleanului!

Prin urmare, la ce ne folosește înțelegerea corectă a acestei deosebiri? Ne slujește la înțelegerea reală a evenimentelor care se întâmplă în lume și care sunt sursele lor de influență; dar ne oferă și o viziune optimistă asupra lucrurilor, prin posibilitatea întoarcerii celui viclean de la calea lui. Altfel, dacă vreun om ar fi rău, cu să­mânța principiului răului în el, schimbarea lui, convertirea lui la bine, ar fi cu neputință.