O întâlnire care ne-a deschis tuturor Cerul

Deși este al șaptelea praznic împărătesc al ciclului liturgic anual, Buna Vestire este primul dintre ele, dacă avem în minte cronologia istoriei mântuirii noastre. Ea rămâne, spunea un mare predicator grec, cea mai importantă vestire din istorie, ­fiind legată de Mesia, cea mai așteptată persoană din istorie. Despre importanța acestei dumnezeiești zămisliri ne vorbesc tainic atât Apostolul Pavel, cât și pericopa evanghelică a acestei sfinte sărbători.

Praznicul Bunei Vestiri ne readuce în atenție în fiecare an, prin textul apostolului, centralitatea Întrupării Mântuitorului pentru înfăptuirea mântuirii noastre. Hristos este „Cel ce sfințește", iar dreptcredin­cioșii tuturor veacurilor „cei ce se sfințesc". Toți suntem frați, căci avem același Tată. Prin Întruparea Sa, Domnul Hristos ne arată lămurit că ne este tuturor Frate mai mare, fiind trimis de Tatăl să propovăduiască în mijlocul nostru voia Sa pentru înveșnicirea noastră fericită.

Arhiereul Veșnic și nașterea Lui din Fecioară

El este Preotul care Îl laudă pe Tatăl în sânul adunării euharistice și cere de la Tatăl îndurare pentru noi. Rugăciunea Lui ajunge Sus căci în El nu-și găsește locul nici o umbră de îndoială („Eu voi fi încrezător în El"). El, iată, ne crește tainic, încă de la botez, ca pe niște prunci, vrând să ne aducă și pe noi la măsura vârstei Lui, la starea bărbatului desă­vârșit (Efeseni 4, 13). Prin Întrupare, El devine ca și noi, părtaș sângelui și trupului, prin moartea și Învierea Sa mântuindu-ne de „cel ce are stăpânirea morții", dezlegându-i până și de frica de moarte pe cei care cred cu adevărat în El.

Celor care se îndoiesc de Întruparea Fiului lui Dumnezeu considerând că ar fi o înjosire prea mare pentru Dumnezeu să ia firea omenească, Sfântul Apostol Pavel le răspunde răspicat: Hristos „nu a luat firea îngerilor, ci sămânța lui Avraam a luat", oferind astfel credincioșilor spre contemplare una dintre razele tainei preacinstirii Maicii Domnului.

Dorind să mântuiască neamul omenesc, Hristos S-a unit deplin cu acesta, luând asupra Lui slăbănogirea noastră. Nu ar fi devenit pe deplin Frate al nostru și nu ne-ar fi scos din robia păcatului strămoșesc dacă ar fi preferat să ia trup superior și nevăzut de înger. Ce s-a întâmplat însă după Înviere și Înălțare cu firea noastră asumată? Cel care S-a unit în chip desăvârșit cu firea oamenilor a ridicat-o pe aceasta, după Înălțarea Sa, mai presus de ceruri și de îngeri, în chiar sânul Prea­sfintei Treimi. Acestei firi, întreaga lume nevăzută se închină, preamărind pe cea care în chip feciorelnic a zămislit-o.

Născătoarea de Dumnezeu devine astfel ființa omenească cea mai legată de firea asumată și mântuită de Domnul tuturor. Iată de ce este numită în paraclisul ei: „Stăpâna lumii", „mai înaltă decât cerurile", „rugătoare neîncetată către Făcătorul", „nădejde și întărire și zid de scăpare", „lauda a toată lumea", „slava crești­nilor".

Pentru că după Înviere și Înălțare firea omenească a Mântuitorului a fost ridicată deasupra lumii îngerești, și Maicii lui Dumnezeu, care a zămislit această fire, i se cuvine o cinstire mai ­înaltă decât cea pe care o datorăm îngerilor. Iată așadar de ce îi cântăm Maicii Domnului: „Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii..."

Maica Domnului, Poartă către Cel de Sus

Sfatul treimic a hotărât ca Dumnezeu-Fiul să se unească cu materialitatea creației, să ia trup văzut pentru a mântui nu doar sufletul, ci și trupul omului, iar Cea care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, fiind cea mai apropiată de taina dumnezeiască a Întrupării, săvârșită chiar în pântecele ei, a primit harul de a fi, după Dumnezeu-Omul, cea mai cinstită ființă omenească, întrecând în slavă chiar puterile cerești.

Ea este „poartă cerească", „ușă de mântuire", „stăpâna îngerilor și a oamenilor", „scară înțelegă­toare, pe care Dumnezeu S-a pogorât și om S-a suit"; din ea S-a îmbrăcat Împăratul „întru preafrumoasă podoabă, în trup sfânt, cu care a luat moarte și a surpat împărăția ei" (frânturi din Canonul de rugăciune către îngerul păzitor).

Hristos S-a asemănat întru toate nouă, fraților Lui mai mici, afară de păcat, devenind Arhiereul întregii umanități în fața lui Dumnezeu-Tatăl pentru curățirea păcatelor acesteia. Neavând trup de înger, ci fire deplină de om, Hristos a purtat toate slăbiciunile noastre, ne­scăpând nici El de ispitele celui rău. Jertfa Lui însă a născut înviere pentru toți, iar biruința Lui în ispite ne face și pe noi biruitori asupra păcatului și a morții.

Schița evanghelică a unei binecuvântate întâlniri

Scoaterea noastră din păcat a început însă cu răspunsul unei fecioare, culese din neamul cel ales, cu numele Maria, care a consimțit, în fața Arhanghelului Gavriil, să lucreze împreună cu Dumnezeu la vindecarea lumii, prin nașterea din pântecele ei a Mântuitorului tuturor.

Despre Cea care Îi este Maică pentru veș­nicie ne vorbește mai pe înțeles textul Evangheliei praznicului Bunei Vestiri, care începe evocând bucuria tainică pe care o avea Elisabeta, rudenia Maicii Domnului, la vederea împlinirii bunei vestiri pe care i-o făcuse Arhanghelul Gavriil soțului ei, preotul Zaharia. După șase luni de la zămislirea în pântece a celui care avea să fie Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului Hristos, Arhanghelul Gavriil este trimis și în Nazaret să-i anunțe Prea­sfintei Fecioare Maria negrăita zămislire fără de sămânță bărbătească a Împăratului tuturor din pântecele ei. Primele lui cuvinte au inspirat cu certitudine șuvoaiele de optimism duhovnicesc ce izvorăsc din acatistele care s-au scris mai apoi de-a lungul secolelor: „Bucură-te".

„Creștinii" zilelor noastre care bagatelizează importanța Maicii Domnului sunt contraziși de însăși atitudinea arhanghelului față de ea. Pentru el, ea „a aflat har la Dumnezeu", este „plină de har" și „binecuvântată între femei"; din ea se va naște „Fiul Celui Prea­înalt" a cărui Împă­răție nu va avea sfârșit.

Arhanghelul nu este întâmpinat, ca în cazul preotului Zaharia, cu îndoială, ci cu uimirea interioară a celui cufundat în rugăciune, cu o uimire sădită pe stabilitatea emoțională a unei interiorizări duhovnicești ce ne trimite cu gândul la isihaștii de mai târziu.

Paradoxal, Preacurata Maică nu s-a tulburat de vederea arhanghelului, ci de minunata lui vestire. Prima ei reacție nu a fost una trupească, adică șocul celui ce ar vedea astăzi un înger, ci una interioară: ea „s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine". Ea însă a acceptat cuvintele îngerești, chiar dacă nu a înțeles modul în care ele se vor împlini: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?" Unicul argument pe care ea îl primește spre încredințare că la Dumnezeu totul este cu putință este chiar vestea că Elisabeta, rudenia ei, femeie în vârstă și demult stearpă, poartă deja de șase luni în pântece un prunc. Vestirii trimisului Celui de Sus i-a urmat răspunsul supus al omului: „Iată roaba Domnului". Răspunsul ei smerit și responsabil a rămas până astăzi în conștiința Bisericii, putând fi auzit în fiecare Dumnezeiască Liturghie chiar înainte de rostirea de către diacon a Sfintei Evanghelii: „Fie mie după cuvântul tău!"

Maica Domnului, chip al sfințeniei

Maica Domnului rămâne și astăzi modelul femeii desăvârșite. Ea este feminitatea îndumnezeită, portret al sfințeniei, Maică a Creatorului, „floarea nestricăciunii", „Mireasă pururea Fecioară", „scaun al Împăratului", „cheia Împărăției lui Hristos". Prin ea s-a înfăptuit „ștergerea lacrimilor Evei", ea este „începutul minunilor lui Hristos", ea a născut „Lumina cea neapusă", ea este „îndrăznirea celor muritori către Dumnezeu", „deschizătoarea ușilor Raiului" (frânturi din Acatistul Bunei Vestiri).

Această ultimă numire arată explicit de ce spațiul iconografic a acordat atâta importanță acestui praznic încât i-a așezat reprezentarea chiar pe Ușile Împă­rătești, pe ușile care ne introduc mistic în Sfânta Sfintelor Împărăției Celei de Sus, căci ea deschide Raiul tuturor celor ce cu credință se roagă ei.