O smerită icoană a creştinului

Încercând a zugrăvi pe pânza cotidianului o smerită icoană a creştinului de zi cu zi sau dorind a dăltui în marmura idealului statura creştinului care păşeşte împreună cu Iisus în Galileea vremelniciei, înspirându-ne din scurta scriere a Sfântului Grigorie de Nyssa „Despre înţelesul numelui de creştin, către Armoniu“, am putea spune că, fiind născut din nou prin Botez, din apă şi din Duh, şi răstignit împreună cu Hristos prin pătimire pentru El, creştinul poartă, cu frică şi cu cutremur, comoara limbii de foc a Duhului Sfânt de la Rusalii, în vasul de lut al făpturii sale, având neîncetat „gândul lui Hristos“, care-i este Cap.

După Sfântul Apostol Pavel, creştinul este un om nou şi o făptură nouă. Fiind „omul cel tainic al inimii“, creştinul crede în Hristos, precum tatăl fiului bolnav de după Schimbarea la Faţă. El mărturiseşte credinţa în Hristos - Dumnezeu adevărat şi Om adevărat - precum Sfântul Apostol Petru în Cezareea lui Filip; precum Natanael, cel din Cana Galileii; precum orbul din naştere; precum Marta, sora lui Lazăr din Betania; precum sutaşul de pe Golgota şi precum Sfântul Apostol Toma la opt zile după Înviere. Creştinul Îl iubeşte pe Hristos şi-L aşteaptă, precum fecioarele înţelepte. El Îl urmează pe Hristos, împreună cu Sfinţii Apostoli, printre semănăturile creaţiei, purtându-şi crucea, împreună cu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, până la Golgota şi până la mormântul gol din Dimineaţa Învierii.

Contemplând descoperirea serafimilor

Toată viaţa lui, „cu timp şi fără de timp“, creştinul se străduieşte să aducă lui Dumnezeu jertfa bine primită a lui Abel, umblând neîncetat cu Dumnezeu, precum Enoh, pentru a-şi putea lepăda încălţămintea înaintea rugului aprins din Sinai. Creştinul se adapă din stânca de la Rafidim şi din ulciorul cu apă al Sfântului Ilie de la Beer-Şeba, pentru ca să poată sta de vorbă cu Dumnezeu în gura peşterii de la Horeb, după ce va fi răspuns din tinereţile sale chemării lui Samuel din cortul sfânt. Creştinul se hrăneşte cu mana cea ascunsă căzută din cer şi cu merindea trimisă de Dumnezeu prin prorocul Avacum lui Daniel în groapa cu lei din Babilon. Atârnându-şi adeseori harfele în sălcii, pe malurile râurilor Babilonului, creştinul contemplă cutremurat descoperirea serafimilor din templu şi primeşte revelaţia „Celui Vechi de zile“ (Daniel 7, 9), pentru a putea trece propovăduind prin Ninive, ridicându-şi colibă la răsăritul acesteia, ca ucenic al lui Iona în lume, întru aşteptarea colibelor de pe Tabor. Creştinul este hrănit de Iisus în pustie, cu cinci pâini şi doi peşti; e adăpat, împreună cu samarineanca, cu apa cea vie, la fântâna lui Iacob. El Îl caută pe Iisus noaptea în rugăciune, precum Nicodim în convorbire, vărsând multe lacrimi la picioarele Domnului, împreună cu femeia păcătoasă, ca să poată apoi asculta cuvintele Lui, precum Maria, sora Martei, care partea cea bună şi-a ales. Astfel, creştinul este un înviat din morţi, precum Lazăr, aducându-şi vasul de alabastru cu mir de nard de mare preţ la Cina din Betania, după ce mai înainte şi-a aşternut hainele pe cale, tăind şi ţinând ramuri de finic în mâini, la Florii. Creştinul îşi aduce ulciorul cu apă pentru Cina cea de Taină, primind cu umilinţă spălarea picioarelor şi cuminecarea cu Trupul şi Sângele Domnului, la cea dintâi Sfântă şi dumnezeiască Liturghie, săvârşită de Însuşi Domnul, urmându-L în Ghetsimani şi plângând cu amar orice lepădare a sa sau a cuiva, de Hristos (Matei 26, 75). Creştinul îşi pregăteşte miresmele de îngropare pentru Domnul, precum mironosiţele; călătoreşte pe drumul spre Emaus, împreună cu Luca şi Cleopa, fiind însoţit şi călăuzit de Iisus; se învredniceşte de deschiderea ochilor celor dinlăuntru la frângerea pâinii în Emaus; gustă din fagurele de miere al harului Învierii şi se aruncă în valuri împreună cu Petru, ca să ajungă mai grabnic la Cel Înviat, pentru a-şi mărturisi iubirea eternă şi a primi desăvârşita iertare (Ioan 21, 7-22).

Chemat să convertească famenii din Etiopia lumii

Creştinul îşi pironeşte ochii spre cer la Înălţare. El nu se desparte de Ierusalim, aşteptând făgăduinţa Tatălui, dăruită prin Fiul şi adeverită prin Duhul Sfânt, la Rusalii. După ce a fost martor la Schimbarea la Faţă pe Tabor, la Răstignire pe Golgota, la Înviere în Emaus, Ierusalim şi pe ţărmul Tiberiadei şi la Înălţare pe Muntele Măslinilor, creştinul, ca ucenic al lui Hristos, propovăduieşte şi mărturiseşte la Cincizecime pe Hristos, împreună cu Petru şi cu ceilalţi Apostoli, pentru ca să se poată sui la templu, pentru rugăciunea din ceasul al nouălea, împreună cu Petru şi Ioan - credinţa şi iubirea - şi cu smeritul vameş din pilda Domnului, lucrător al rugăciunii lui Iisus, pogorându-se mai îndreptat la casa sa, după ce s-a învrednicit de vederea cerurilor deschise împreună cu Sfântul Ştefan în sinedriu, fapt care i-a confirmat şi conturat „faţa lui ca o faţă de înger“, fiind în cele din urmă copleşit de revelaţia de pe drumul Damascului şi de descoperirea din Duminica Apocalipsei din insula Patmos. După ce s-a rugat pentru cei ce-l răstigneau şi-l ucideau cu pietre, creştinul este trimis de îngerul Domnului, împreună cu Sfântul Arhidiacon Filip, ca să convertească la Hristos şi să boteze pe toţi famenii reginei Etiopiei lumii, fiind apoi răpit de Duhul.

Contemplând această smerită şi posibilă icoană scripturistică a creştinului, poate ne vor cădea şi nouă solzii de pe ochi (Faptele Apostolilor 9, 18), convertindu-ne, precum Corneliu sutaşul, prin Sfântul Apostol Petru (Faptele Apostolilor 10, 1-48), sau precum temnicerul din Filipi, prin Sfântul Apostol Pavel (Faptele Apostolilor 16, 30-34), pentru ca la sfârşitul Faptelor Apostolilor şi al furtunii de pe Mediterana contemporaneităţii, să adunăm, la vreme de ploaie şi frig, vreascuri împreună cu Sfântul Apostol Pavel, în Malta vremurilor noastre (Faptele Apostolilor 28, 1-3). Luptându-se lupta cea bună a credinţei, creştinul îl înfruntă împreună cu David pe Goliat cel nevăzut, neplecându-şi genunchii înaintea lui Baal şi neînchinându-se nici viţelului de aur făcut de Aaron şi nici chipului de aur ridicat de către Nabucodonosor în valea Dura (Daniel 3, 1). Creştinul primeşte roua cea cerească în cuptorul Babilonului şi-l are ca însoţitor pe îngerul Domnului în groapa cu lei şi pe Arhanghelul Rafael călăuzitor pe drumul vieţii spre Hristos, precum Tobie.

Creştinul nu suie pe nimeni pe cruce

În concluzie, creştinul stă neclintit lângă crucea lui Hristos, primind răstignirea împreună cu Hristos şi lângă Hristos. Creştinul nu pune cunună de spini pe capul nimănui, nu răstigneşte pe nimeni, nu bate piroane în crucea nimănui, nu adapă pe nimeni cu fiere şi oţet, nu străpunge cu suliţa coasta nimănui şi nu zdrobeşte fluierele picioarelor nimănui, ci întinde tuturor mana cuvântului lui Dumnezeu şi fagurele de miere al iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, din seara Învierii (Luca 24, 42), prin agheasma lacrimilor din rugăciune pentru toţi. El îi iartă pe toţi, se roagă pentru toţi şi îi binecuvântează pe toţi, precum Mântuitorul pe cruce şi Sfântul Ştefan sub loviturile cu pietre. Creştinul nu suie pe nimeni pe cruce, ci-i pogoară pe toţi de pe cruce, învăluindu-i în sufletul său, precum Iosif din Arimateea şi Nicodim, pentru Înviere. De aceea, parafrazând cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Imnul dragostei, ca îndemn duhovnicesc, putem spune: „Creştinul îndelung rabdă; creştinul este binevoitor, creştinul nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Creştinul nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Creştinul toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (pentru că), dragostea nu cade niciodată“. Astfel creştinul se integrează în Liturghia cosmică din cer şi de pe pământ, răspunzând smerit şi iubitor ecteniilor acesteia, prin „închinarea în duh şi adevăr“ (Ioan 4, 23-24) a rugăciunii tainice a minţii şi a celei lăuntrice a inimii, tinzând de la chipul biblic al sfinţilor patriarhi, proroci, apostoli şi Părinţi ai Bisericii, înspre icoana asemănării cu Dumnezeu, prin Hristos în Duhul Sfânt.