O teză de doctorat publicată la Paris

În primăvara acestui an, teza de doctorat în teologie a părintelui ieromonah Nectarie Petre, cu titlul „Taina Pocăinței. Istoria rânduielii în România şi teologia ei în Biserica Ortodoxă”, a fost publicată la prestigioasa editură din Paris „Les Éditions du Cerfs” (vezi Hiéromoine Nectaire Petre, "Le Sacrement de la Pénitence. L’histoire du rite en Roumanie et sa théologie dans l’Église orthodoxe“, préface de l’archiprêtre Nicolas Osoline, Les Éditions du Cerfs, 2015, 314 p.).

Părintele Nectarie s-a născut la 11 ianuarie 1980 în orașul Vălenii de Munte, județul Prahova, iar după absolvirea Seminarului monahal de la Mănăstirea Cernica (2001) a urmat cursurile Institutului de Teologie Ortodoxă Saint-Serge de la Paris, unde a obținut titlul de licențiat în teologie (2006), de master în teologie (2008), iar în anul 2012 titlul de doctor în teologie, având ca îndrumător de doctorat pe cunoscutul teolog pr. prof. dr. Nicolas Ozoline. Din data de 1 octombrie 2010, părintele Nectarie exercită funcția de stareț al Mănăstirii Crasna (jud. Prahova), de unde în ultimii ani au fost aleși mai mulți înalți ierarhi ai Bisericii noastre, toți cu studii superioare. Părintele Nectarie se remarcă mai întâi prin faptul că este primul teolog ortodox român care a urmat toate studiile de teologie, la cele trei trepte menţionate, în cadrul renumitului institut de teologie ortodoxă din Paris, care în acest an aniversează 90 de ani de la înființare şi în cadrul căruia au activat mulţi dintre corifeii renaşterii gândirii teologice ortodoxe pe parcursul secolului trecut.

În „Cuvânt înainte”, părintele Nectarie precizează că motivații­le alegerii temei pentru teza sa sunt atât de ordin personal, cât şi de ordin obiectiv, referitor la actualitatea dezbaterilor privind Spovedania ca act sacramental şi terapeutic (pag. 13). Motivația personală se bazează pe interesul timpuriu al autorului, dat fiind statutul său de ieromonah, atât faţă de scrierile ascetice, cât şi faţă de scrierile Părinților întemeietori ai monahismului. În legătură cu actualitatea dezbaterii despre Taina Pocăinţei, autorul precizează, printre altele, că „mărturisirea sau pocăinţa se confundă uneori cu un fel de psihoterapie cu valenţe clinice”. Faţă de aceste tendinţe, autorul propune o abordare teologică a temei în discuţie (pag. 15). În sfârşit, părintele Nectarie observă că adevărata experienţă personală a pocăinţei este adesea perturbată de următoarele două extreme: juridismul extrem şi liberalismul superificial. Cele două tendințe distorsionează - după părerea autorului - sensul mărturisirii, mai ales în raport cu Sfânta Euharistie, iar la căutarea sensului pierdut al pocăinței, „apelul la Tradiţie este singura soluţie durabilă” (pag. 15).
Lucrarea părintelui stareţ se împarte în următoarele patru părţi: 1) Introducere; 2) Capitolul I „Spovedania în Euhologiile (Molitfelnicele) editate în teritoriile româneşti”; 3) Capitolul II: „Duhovnicul” şi 4) Capitolul III: „Pocăinţă şi vindecare”. În Introducere, care cuprinde 12 subcapitole, sunt mai întâi prezentate metodologia de cercetare şi planul de lucru al lucrării, după care este analizată practica pocăinţei în Vechiul Testament, în Noul Testament şi la Sfinţii Părinţi. Pocăința în Vechiul Testament se practica prin rituri de sacrificii inclusiv sângeroase, cu scopul de purificare şi împăcare cu Dumnezeu (pag. 26 ş.u.). În Noul Testament, pocăința este concepută mai curând ca un remediu spiritual, ca o reconciliere cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu şi acestea înlocuiesc sacrificiile sângeroase din Vechiul Testament (pag. 34 ş.u.). În sfârșit, din perioada patristică autorul cercetează toate mărturiile referitoare la evoluția rânduielii Pocăinţei, mai ales cu privire la definirea atât a diferitelor elemente ale rânduielii, a aspectului public sau personal al Spovedaniei, cât şi la precizarea rolului duhovnicului în legătură cu această Taină. Vorbind despre evoluţia istorică a rânduielilor Sfintelor Taine, autorul consideră că Pocăința este Taina care a suferit cele mai multe modificări cu privire la rânduială (pag. 52).

În cea de-a doua parte a lucrării, care reprezintă primul capitol propriu-zis, părintele Nectarie studiază evoluția rânduielii Tainei Spovedaniei în Molitfelnicele publicate în toate teritoriile ro­mânești, deci din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, de la anul 1545, când a fost tipărit la Târgoviște, în limba slavonă, primul Molitfelnic (Euhologion ou Molitvelnic) pe pământ românesc, până în secolul XX. Studiul minuțios al evoluţiei slujbei Tainei Pocăinţei în diferitele ediţii ale acestei cărţi de slujbă este de o deosebită valoare, atât istorico-liturgică, cât şi teologică, pentru înţelegerea şi evitarea unor abateri de la adevărata tradiţie a acestei slujbe. Printre diferenţele pe care le identifică autorul cu privire la evoluţia rânduielii Tainei Spovedaniei în ediţiile respective ale Molitfelnicului, este menționat, spre exemplu, raportul dintre actul personal al spovedaniei penitentului şi întrebările prevăzute de tradiţia canonică să-i fie puse penitentului, scoţându-se în evidenţă rostul duhovnicesc şi rolul de vindecare al acestei Taine. O altă schimbare în rânduiala acestei Taine, cu implicaţii atât liturgice cât şi teologice, a survenit în Molitfelnicele româneşti către sfârşitul secolului al XVIII-lea, probabil sub influenţa tradiţiei ruse latinizante, în legătură cu rugăciunea de dezlegare, prin introducerea următoarei formule: „Și eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin” (pag. 107).

Cel de-al doilea capitol al cărţii pe care o prezentăm aici, intitulat „Duhovnicul” (Le père spirituel), se evidenţiază prin următoarele subcapitole: a) Duhovnicul - terapeut sau judecător. Tainele Bisericii Ortodoxe - izvoare de vindecare; b) Mărturisire sau interogatoriu: problema chestionarului Spovedaniei; c) Originea dezlegării (absoluțiunii) - iertarea preotului sau a lui Hristos în Biserică; d) Taina duhovnicului - hirotonie şi hirotesie; e) Tipologia paternităţii spirituale - relaţia părinte duhovnicesc - fiu duhovnicesc, şi f) Personalitatea duhovnicului şi harismele sale. Toate aceste aspecte referitoare la persoana duhovnicului, privite atât din punct de vedere istoric cât şi teologic, pot fi rezumate, cel puţin în parte, prin următoarele cuvinte ale autorului: „Preotul care ascultă mărturisirile credincioşilor trebuie să beneficieze de la început de o moralitate înaltă, dublată de o solidă formaţie teologică, şi de răbdare şi fineţe în abordarea ches­tiunilor delicate, descoperite prin Spovedanie. În plus, el însuşi trebuie să stea sub conducerea spirituală a unui duhovnic cu experiență” (pag. 184).

Dacă în capitolul al II-lea al cărţii sale părintele Nectarie a vorbit despre persoana, pregătirea şi calităţile duhovnicului, în cel de al III-lea capitol autorul vorbeşte mai ales despre penitent şi despre procesul Spovedaniei. Şi acest capitol se evidenţiază prin următoarele subcapitole: a) Epitimia - terapia vindecării; b) Euharistia - împlinirea pocăinţei, şi c) Învăţături pentru timpul nostru, în care sunt prezentate portretele a următorilor trei teologi ortodocşi, care au contribuit în mod decisiv la definirea, respectiv la redescoperirea sensului originar al Tainei Spovedaniei: 1) Sfântul Nicodim (Aghioritul, n.n.) şi bazele canonice ale împărtășirii frecvente; 2) Sfântul Ioan de Kronstadt şi dimensiunea Euharistiei în viaţa eclesială şi 3) Părintele Alexandru Schmemann şi viziunea eclesiologică a Euharistiei. În concluziile generale ale lucrării, autorul rezumă de o manieră sentenţială întreaga teologie a Spovedaniei: „Mărturisirea este o pregătire pentru comuniunea euharistică, dar ea nu-l face pe nimeni vrednic ca să primească această Împărtășanie, ci ea pregăteşte un păcătos căruia îi pare rău de păcatele sale să primească Împărtăşania”. Pe de altă parte, epitimia „este o măsură împotriva păcatului, precum şi prescrierea unui remediu pentru vindecarea corpului duhovnicesc al fiecăruia” (pag. 269).

Prin teza sa de doctorat, părintele Nectarie a atins mai multe scopuri. Mai întâi s-a înarmat cu un bagaj de cunoștințe temeinice în vederea misiunii sale de duhovnic, în al doilea rând a adus o contribuţie majoră la o cunoaştere cât mai exactă a Tainei Spovedaniei în dezvoltarea istorică a rânduielii sale, în definirea teologiei sale şi mai ales a dimensiunii sale eclesiologice, în special în raport cu Sfânta Euha­ristie. În sfârşit, prin această carte unele aspecte ale teologiei ortodoxe româneşti devin accesibile în cercuri largi, la nivel interna­țional. Dar destinaţia acestei cărţi nu trebuie să se adreseze doar cercurilor de iniţiaţi sau specialiștilor în Teologia liturgică, ci ea va trebui pusă la îndemâna fiecărui preot duhovnic şi chiar a fiecărui credincios ortodox, spre a descoperi sensuri noi ale Tainei vindecării de păcat şi a reconcilierii cu semenii şi cu Dumnezeu. Felicitând pe autor pentru reuşita lucrării sale, sperăm să vedem această carte publicată cât mai curând posibil şi în limba română.