O tradiţie creştină de secole, în pragul Naşterii Domnului

Odată cu politica filocreștină și de susținere a Bisericii, inițiată la începutul secolului al 4-lea de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337), preoții au putut să dezvolte lucrarea misionară. Astfel, a apărut și rânduiala de a merge cu icoana Nașterii Domnului. Tra­diția Bisericii fixează această practică veche și bună rânduială chiar înainte de secolul al 5-lea, când Roman Melodul a compus condacul și imnurile sărbătorii Nașterii Domnului. Catavasiile Naşterii Domnului sunt o prelucrare a Omiliei rostite de Sfântul Grigorie Teologul în noaptea de Crăciun a anului 380: „Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă, Cântaţi Domnului tot pământul, Şi cu bucurie popoare, lăudaţi-L, Căci s-a preaslăvit!” De asemenea, diaconul Paul de Allep scrie la jumătatea secolului al 17-lea că în țara noastră exista un astfel de obicei sfânt.

Această venire sau vizită la casele oamenilor a fost privită întotdeauna ca o soluție misionară și pastorală a preoților Bisericii de a le aminti creștinilor apropierea unei mari sărbători. În vremurile de altădată, credincioșii nu aveau posibilitatea achiziționării unui calendar în casele lor, așa cum avem noi astăzi.

Preotul, împreună cu cântărețul lui, cântă troparul specific sărbătorii. Cum bine știm, până în anul 379, Biserica prăznuia împreună sărbătoarea Nașterii Domnului și Botezul sau Epifania la 6 ianuarie. După cum avem toate rânduielile tipiconale bisericești provenite din mediul monastic, tot așa și rânduiala mergerii cu icoana în Ajunul praznicului Nașterii Domnului în fiecare chilie provine din practica mănăstirească. De asemenea, și în ajunul Botezului Domnului, când are loc rânduiala Aghesmei Mari, chiliile monahilor sunt binecuvântate cu apă sfințită, tocmai pentru ca Praznicul Împărătesc să fie întâmpinat în deplină curăție nu numai a ființei umane, ci și a spațiului în care viețuim.

Este foarte important să amintim că ideea principală a acestei veniri a preotului înspre casele oamenilor cu icoana este vestirea apropierii evenimentului sfânt al Nașterii Fiului lui Dumnezeu și propovăduirea lui Iisus Hristos drept Fiul Unic al Tatălui Ceresc, înomenit pentru mântuirea noastră. Făcându-se înaintea zilei de sărbătoare, această rânduială bisericească are un dublu aspect: de informare a creștinilor cu privire la apropiata sărbătoare și de binecuvântare a lor și a locuințelor lor de către preot prin aducerea icoanei Nașterii Domnului. Vestind Naș­te­rea cea minunată a Domnului, preotul îi închipuie pe îngerii și păstorii prezenți la peștera Betleemului.

Icoana este mărturia concretă a lucrării de sfințire a întregii creații, gândită din veșnicie de Tatăl, lucrată de Fiul și desăvârșită de Sfântul Duh. Prin venirea sa în casele cre­dincioșilor, preotul propovă­duiește învățătura că sfințenia lui Dumnezeu se împărtășește întregii creații. El cheamă și din afara amvonului - locul prin excelență al predicii - pe credincioși la comuniunea cu Dumnezeu, Cel Care sfințește toate. Această rânduială îi așază pe creștini în timpul liturgic, în timpul Bisericii, care diferă de cel al lumii. Nu în ultimul rând, este important să amintim un detaliu vestimentar și liturgic – preotul își ia epitrahilul, acest veșmânt însemnând „jugul” lui Hristos, semnul slujirii preoțești și al misiunii. Nu este un simplu accesoriu vestimentar, căci atunci când îmbracă epitrahilul, preotul îl binecuvântează și sărută crucea așezată în partea de sus a lui, rostind cuvintele: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se pogoară pe marginea veşmintelor lui”.

Ne punem, în mod firesc, următoarea întrebare: de ce oare mai este nevoie astăzi de venirea părintelui într-o lume informată și, în același timp, grăbită și agitată? Biserica noastră a păstrat și actualizat toate practicile bune și folositoare, chiar dacă motivul întemeierii lor nu se mai regăsește astăzi sub strict același aspect pastoral și misionar. Preotul este un vestitor al venirii lui Hristos, rolul sosirii sale în casele credincioșilor fiind nu atât unul informativ, ci formativ, de conștien­ti­zare a tainei care se apropie și la care toți credincioșii sunt chemați să participe. 

De asemenea, considerăm că venirea preotului în casele enoriașilor este o altă oportunitate de a se cunoaște mai bine cu credincioșii săi, mai ales cu cei care, din diferite motive nu pot sau nu vor să vină la biserică, de a întări comuniunea personală cu aceștia și, nu în ultimul rând, de a face milostenie, acolo unde este necesar. Bucuria prezenței și a binecuvântării părintelui este întărită de darurile pe care credincioșii milostivi le fac, fiecare după puterea dărniciei lor, pentru locașul unde ei își pleacă genunchii. 

Venirea preotului simbolizează, în chip tainic, prezența Domnului nostru Iisus Hristos: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri… Cel ce vă primește pe voi pe Mine Mă primește; și cel ce Mă primește pe Mine Îl primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primește profet în nume de profet, răsplată de profet va primi; și cel ce primește pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va primi” (Matei 10, 32 și 40-42).