Omul creator

Textul din Facere 2:5, citit în contextul din noua naraţiune a creaţiei începută în v. 4, sugerează unele idei foarte interesante. El sună în felul următor: "Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul".

În primul rând, stilul seamănă foarte mult cu alte naraţiuni creaţionale din Orientul antic apropiat. Epopeea babiloniană a creaţiei, Enuma eliş, începea similar: "Când sus, cerul nu fusese încă numit / (Iar) jos, pământul (încă) nu purta un nume, / (Când) nu exista decât Apsu primordialul, născătorul lor, / Mummu şi Tiamat, cea care le-a dat naştere la toţi; / Ci numai apele lor amestecându-se ca un singur corp, / Nici un loc de păşune nu fusese format (şi) nici măcar un mărăciniş nu apăruse / Când nici unul dintre zei nu fusese adus întru fiinţă, / (Când) ei (încă) nu fuseseră pe numele lor chemaţi şi destinele lor (încă) nu fuseseră fixate…" (Enuma eliş (Epopeea creaţiei lumii), trad. Athanase Negoiţă, în: Gândirea asiro-babiloniană în texte, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, Bibliotheca orientalis, pp. 14-15; ANET, ed. 3, pp. 60-61).

Aşa cum am mai discutat şi în alt material, nu este vorba aici de o influenţă directă a literaturii babiloniene, ci de un stil comun pentru naraţiunile creaţionale, care încep printr-o descriere negativă. Starea iniţială nu era identică deloc cu cea cunoscută astăzi, de aceea se preferă propoziţiile negative. La nivel teologic, se poate spune că se adoptă apofaza.

Două planuri

Versetul urmăreşte însă două planuri, unite prin termenul "câmp". Pe de o parte, "copăcelul", "arbustul" (siah) constituie denumirea generică pentru vegetaţia de stepă deşertică (cf. Facere 21:15; Iov 30:4.7), în timp ce "iarba", sau mai exact "vegetaţia" ('esev), se referă colectiv la plantele care intră în alimentaţia umană şi animală (deci la cereale şi legume) (C. Westermann, Genesis, vol. 1: Genesis 1-11, Neukirchener Verlag, Neukirchen Vluyn, ed. 3, 1983, BKAT I/1, p. 272): cele cu seminţe (Facere 1:12.29), în expresia "plantele câmpului", ca aici sau în Facere 3:18; Ieşire 9:22.25; 10:12.15; Deuteronom 11:15; 4 Regi 19:26), sau în fine în sintagma "plante verzi" (hrană pentru animale în Facere 1:30, dar şi pentru oameni 9:3).

Direcţia dublă se înţelege mai bine din continuarea textului: "pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul". În textul ebraic, ca şi în Septuaginta, în loc de "nimeni" se spune mult mai sugestiv: "nu era om" (we-'adam 'ayin, în greacă kai anthropos ouk en). După cum se observă, paralela se formează între "Domnul Dumnezeu" şi "om", termenul din urmă putând fi redat cu majusculă "Om/Omul" pentru a arăta că este Primul Om. Deja pentru el cuvântul "Om" funcţionează aproape ca un nume, pentru că nu mai era un semen de care trebuia deosebit. Prima dată Adam apare clar ca nume în Facere 4:25, dar deja masoreţii au punctat prepoziţia proclitică ataşată lui ca şi cum s-ar referi la un substantiv lipsit de articol (deci ca la un nume propriu) în 2:20; 3:17.21.

Din punct de vedere retoric, este folosit aici un procedeu numit histeron-proteron ("ultimul primul"). Schema este una de tipul ABAB: două fraze sunt despărţite în câte două propoziţii şi intercalate. A: "când încă nu era nici un arbust al câmpului pe pământ"; B: "şi nu răsădise nici o plantă a câmpului"; A: "pentru că Iahve Elohim nu lăsase încă să plouă pe pământ"; B: "şi nici Om nu era să lucreze ţarina". Sensul se poate reconstitui în felul următor: Nu era nici un arbust pentru că Iahve nu lăsase să plouă, şi nu era nici o plantă a câmpului pentru că nu era Om care să se ocupe de agricultură.

Ordinea lumii aşa cum o cunoaştem noi, vrea autorul să sublinieze, se datorează celor doi factori: Dumnezeu şi Omul. Este o demnitate dată omului, care nu se mai întâlneşte în alte naraţiuni ale creaţiei din Orientul antic. În ordinea lumii, Dumnezeu Se îngrijeşte de sfera naturii sălbatice (arbuştii din câmp), pe când omul de plantele pe care le cultivă. Cele două planuri nu sunt complet separate, fapt sugerat de apariţia termenului câmp în ambele expresii: "arbustul câmpului" şi "plantele câmpului". Diferenţa planurilor este însă păstrată de folosirea a doi termeni diferiţi pentru "pământ": 'ereţ şi 'adama, pe care Biblia Sinodală îi traduce la fel, urmând aici din păcate Septuagintei, care îi redă doar prin ge.

Deşi nu este corect, am tradus mai sus prin "pământ" şi "ţarină". De fapt 'ereţ desemnează pământul în general, pe când 'adama pământul cultivat. Aş spune că se susţine astfel diferenţierea planurilor: natura sălbatică îngrijită de Dumnezeu ('ereţ) şi pământul de care se ocupă omul ('adama). De altfel, chiar prin numele său, 'adam, omul este legat de "ţărână" sau "ţarină" ('adama).

Modul de îngrijire divin se face prin ploaie, pe când omul trebuie să "muncească" pământul. Verbul 'avad înseamnă şi a "sluji", inclusiv în sens religios, "a se închina" unei divinităţi. Prin faptul că grija lui necesită efort, muncă, omul îşi demonstrează statutul de "slujitor" ('eved) faţă de majestatea divină, care doar "face să plouă" (este folosită forma de hifil, care redă un sens cauzativ al rădăcinii verbale: Dumnezeu este sursa ultimă a ploii).

În concluzie, observăm patru perechi de elemente în Facere 2:5 dispuse paralel: copăcelul câmpului - iarba câmpului; Domnul (Iahve) Dumnezeu - omul; a face să plouă - a lucra; pământ - ţarină.

Omul şi crearea

Dacă în referatul creaţiei din Facere 1 omul era creat cu demnitatea chipului lui Dumnezeu manifestat în stăpânire ("Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" - v. 26), în a doua naraţiune a creaţiei, care începe la jumătatea v. 4 din cap. 2, statutul omului este sugerat de participarea la orânduirea creaţiei.

De fapt, în această a doua naraţiune, omul este creat la începutul tuturor celorlalte elemente cosmice. Când nu era nici o plantă (arbust sau iarbă), ci numai un abur care ieşea din pământ (v. 6), atunci Dumnezeu a luat "praf din ţărână" şi l-a plămădit pe om (v. 7). Abia apoi apare vegetaţia: Dumnezeu sădeşte "grădina din Eden" (v. 8) şi face să răsară din pământ tot soiul de pomi (v. 9). Această naraţiune nu o completează pe cea din cap. 1, ci chiar reprezintă o altă versiune. Pomii ar fi trebuit să existe deja, fiind creaţi în ziua a treia, pe când omul abia în ziua a şasea. Or, aici, în cap. 2, până să fie creat omul nu exista nici un copăcel şi nici o plantă. Cu siguranţă, diferenţa este una intenţionată: în primul referat, omul este creat ultimul, ca un rege care intră în palatul pregătit, pe când în a doua naraţiune omul este creat cel dintâi şi-L asistă pe Dumnezeu la orânduirea creaţiei.

De altfel, nici animalele nu erau la crearea omului în naraţiunea a doua. Biblia Sinodală traduce v. 19: "Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi". Punând "făcuse" (la mai mult ca perfect), traducerea sugerează că animalele erau deja create, pentru a împăca v. 19 cu ordinea din primul referat creaţional. Dar de fapt în ebraică şi greacă se înţelege că abia acum sunt create animalele. Biblia lui Anania redă aici corect: "Şi din pământ a mai zidit Domnul Dumnezeu toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la Adam…" Omul participă deci şi la acest act creaţional ca un partener divin. Sigur că Dumnezeu creează animalele, dar omul participă la creaţie prin rostuire. Punerea numelor nu reprezintă o simplă etichetare, ci înţelegerea menirii creaţiei, a raţiunilor seminale ascunse în lucruri şi fiinţe.

Acelaşi fenomen îl întâlnim la crearea femeii. De remarcat că dacă în primul referat din cap. 1 bărbatul şi femeia sunt creaţi simultan, în ziua a şasea, în cel de-al doilea referat Omul (Adam) e creat primul, iar femeia ultima. Şi aici Omul are un rol participativ. Dumnezeu o creează pe femeie din el (din coastă), dar şi cu el, pentru că bărbatul îi va pune numele ("Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său" - Facere 2:23).

Aşadar Facere 2:5 iniţiază o serie de acte creaţionale, la care şi omul devine participant. Şi omul este creator, nu ca Dumnezeu Care rămâne sursa ultimă a tuturor lucrurilor, ci ca un partener. Citite integrativ, cele două naraţiuni ale creaţiei prezintă realitatea în două maniere diferite. Naraţiunea a doua explică de fapt ce înseamnă "chipul lui Dumnezeu" referitor la om din prima. Nu este vorba doar de stăpânire a lumii, ci şi de calitatea de asistent creator.