Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Omul şi cosmosul în teologia Părinţilor sirieni

Omul şi cosmosul în teologia Părinţilor sirieni

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Theologica
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 12 Noi, 2021

Vechile rădăcini iudeo-creştine ale teologiei siriene au oferit posibilitatea unor erminii particularizatoare ale marilor teme apologetice din Biserica primară. Permanent actuale şi recurente în preocupările teologiei, cosmologia şi antropologia concentrează o adevărată conectare la izvoarele adevărului biblic, descoperit şi explicat foarte frumos de Părinţii sirieni prin intermediul simbolului şi al tainei.

Una dintre specificităţile teologiei siriene este raportarea permanentă la Scriptură şi interpretarea într-o notă simbolistico-mistică. În folosul acestei autentice mărturisiri a adevărurilor de credinţă, Părinţii au dezvoltat o teologie fundamentală, permanent menită să lumineze, să edifice şi să întărească pe căutătorii şi iubitorii de adevăr. Nu de fiecare dată, însă, calea cea dreaptă a fost şi cea mai ferită de primejdii, sub pecetea istoriei descoperind în spaţiul oriental numeroase influenţe şi abordări gnostice în abordarea problematicii cosmologice.

Pentru a lămuri mai mult importanţa acestei teme pentru teologia ortodoxă, trebuie să ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, care leagă cosmologia de Taina întrupării Cuvântului. În această asociere lămuritoare, el ne arată că această Taină „cuprinde în sine întreaga logică a creaturilor... Cel care ştie taina Crucii şi a Mormântului cunoaşte raţiunea lucrurilor şi cel care este iniţiat în înţelesurile ascunse ale Învierii înţelege scopul pentru care, dintru început, Dumnezeu le-a zidit pe toate” (Ambigua, PG 91, 1360 AB).

Argumentul Revelaţiei

De multe ori fariseii şi cărturarii ceruseră Mântuitorului Hristos certificarea puterii Sale dumnezeieşti prin semne şi minuni. Ca să dea pe faţă viclenia lor, Domnul le amintea contestatarilor Săi să privească din nou în oglinda cosmosului în care se văd lămurit toate semnele vremii: „Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roşu. Iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roşu-posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona” (Mt. 16, 1-4). Cu alte cuvinte, pentru a ajunge la adevărata înţelegere a mântuirii sale, omul robit păcatului trebuie să se elibereze din lanţurile pătimaşe ale întunericului raţiunii. Acest lucru reiese cât se poate de limpede în primul rând din Sfânta Scriptură. Ea ne învaţă despre faptul că universul sau cosmosul este prima expresie a bunătăţii şi puterii dumnezeieşti, întreaga natură devenind astfel mediul privilegiat al Revelaţiei divine. În Cartea Facerii Dumnezeu confirmă faptul că toate lucrurile pe care le plăsmuise în cosmos erau „bune foarte” şi prin urmare erau în stare să-L mărturisească. Acest adevăr îl mărturiseşte Psalmistul, afirmând: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1) sau „Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui” (103, 2-3).

Având aceeaşi logică, Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte valoarea intrinsec revelaţionară a cosmosului, care mustră de la sine toată neînţelepciunea şi îndărătnicia lumii: „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat” (Romani 1, 19-21).

Fără o raţiune luminată de har, nici un argument raţional nu este îndeajuns de lămuritor pentru adevărata înţelegere a creaţiei. Acest lucru este valabil şi astăzi, potrivnicii credinţei şi ai învăţăturii creştine căutând permanent să întunece adevărul prin „pragmatismul” argumentelor raţionale. În acest sens, ştiinţele socio-religioase au încercat să lămurească această problemă, ridicând o serie de întrebări existenţiale, lămurite de Apologetica Ortodoxă în lumina Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi.

„Puterea dumnezeiască le ţine pe toate şi le îndrumă pe făpturi”

Părinţii sirieni dezvoltă o înţelegere aparte în această problemă. Ei socotesc astfel că Revelaţia sau descoperirea dumnezeiască este înscrisă în marile experienţe şi evenimente istorice ale mântuirii (Sfântul Efrem Sirul, Imne despre credinţă, 76: 11-13). În această rânduială „puterea dumnezeiască le ţine pe toate şi le îndrumă pe făpturi, întocmai cum raţiunea guvernează întreaga noastră fiinţă” (Mar Jacob Sarugensis, Homiliae Selectae Vols I-V).

Pentru a pătrunde aceste înţelesuri trebuie să avem în vedere diferenţele dintre dumnezeire şi omenitate după căderea în păcatul strămoşesc. Sfântul Efrem Sirul, care ştia foarte bine acest lucru, vorbeşte despre aceasta: „Unde-L poate găsi creatura pe Creator? Există o prăpastie între ea şi Creator. Între amândouă, numai dragostea se poate face pod” (Sfântul Efrem Sirul, HdF 69: 1, 12; cf. Lc. 16:26).

Toate cele împărtăşite de Dumnezeu omului prin simboluri şi tipuri constituie laolaltă şi în mod suficient întregul necesar pentru mântuire. Numai ceea ce este descoperit de Dumnezeu poate fi înţeles de om cu mintea şi aşezat la inima sa. În acest proces, există o ascendenţă pe care Sfântul Efrem o evidenţiază implicit în lumina simbolismului scripturistic: „De dragul fructului, El a deschis Calea/ Care merge de la Pom direct spre Cruce?/ În prelungirea Lemnului spre Lemn/ Şi a Edenului spre Sion,/ Din Sion spre Sfânta Biserică/ Şi din Biserică spre Împărăţie” (Sfântul Efrem, Împotriva ereziilor, 26, 4).