Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Orice ar crede unii, mântuirea rămâne problema omului ca om

Orice ar crede unii, mântuirea rămâne problema omului ca om

Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Ioniţă Apostolache - 28 Iun, 2020

Există câteva lucrări ­publicate cu referire ­directă la caracterul ­profund teologic al moştenirii scrise, lăsate posterităţii de profesorul Nae Ionescu. Fiindcă fără să excludă, fireşte, substratul şi stilul său filosofic, însemnările marelui erudit găsesc în Tradiţia Bisericii Ortodoxe argumente şi sprijin, abordând în context interdisciplinar şi inter­cul­tural o serie de probleme actuale până astăzi.

Preocuparea teologică a lui Nae Ionescu a fost împărtăşită mai întâi studenţilor săi prin intermediul cursului „Filosofia religiei”, iar mai apoi publicului larg prin numeroasele articole de presă. Acest demers al său se ridică aşadar dincolo de catedră şi este ancorat în agora ideilor dinamice şi în pragmatismul mundan al existenţei, dovedindu-se fără echivoc un valoros excurs apologetic, revelator pentru marea operă de gândire şi trăire duhovnicească a generaţiei interbelice româneşti. Mai mult chiar, prin autoritatea sa harismatică, Nae Ionescu sancţionează derapajele de la dreapta credinţă, nederobându-se nici o clipă de datoria sa faţă de ­Biserica Ortodoxă.

Atitudinea mărturisitoare a profesorului se evidenţiază mai cu seamă în activitatea jurnalistică. Numărul impresionant de articole tematice şi texte de opinie au apărut în mare în ziarul „Cuvântul”, dar şi în alte publicaţii din presa interbelică românească. În ceea ce priveşte textele teologice, trebuie menţionat faptul că au fost de asemenea recuperate în câteva valoroase ­lucrări, cu caracter tematic, aşezate sub semnătura sa. Amintim aici două lucrări de referinţă care se întrepătrund: Îndreptar ­Ortodox şi mai recenta colecţie de texte, Teologia, apărută la ­Sibiu, în 2003. În cele ce urmează vom încerca să identificăm şi să explicităm principalele puncte apologetice abordate sistematic de profesor în aceste texte.

„Pentru mântuire nu e de lipsă filosofia, ci religia...”

Una din temele fundamentale ale apologeticii ortodoxe este dialogul dintre raţiune şi credinţă. În jurul acestui subiect îşi conturează profesorul mesajul unui articol, apărut la 6 septembrie 1926. Astfel, scoasă din sfera preocupărilor palpabile şi de sub grijile existenţei cotidiene, „mintea noastră se zbate de-a pururea în antinomii”, căutând permanent o cale de înţelegere raţională. Autorul evidenţiază foarte original această preocupare, ­socotind-o pregătită să „îmbucătăţească universul; ea (raţiunea) desface şi despică totul, şi numai în mintea purtătoare de Dumnezeu a ascetului începe vindecarea existenţei, închiderea rănilor lumii. Antinomia este urmarea despicării universului prin raţiune; iar împăcarea şi unitatea lui cea nouă nu se înfăptuieşte dincolo de această raţiune însăşi” (Îndreptar Ortodox, p. 29; Teologia, p. 26).

O altă temă de dialog apologetic este cea dedicată legăturii dintre filosofie şi religie. Nae ­Ionescu arată aici că nu există în fapt o „cercetare a credinţelor”, neputându-se în consecinţă amesteca acestea două, filosofia şi religia. Mesajul generat de profesor îi vizează în mod direct pe preoţi, care nu trebuie să se autoexcludă din viaţa liturgică prin filosofie. „Pentru mântuire - spune Nae - nu e de lipsă filosofia, ci religia. Iar viaţa religioasă autentică nu e posibilă în afară de Biserică. Lasă deci pentru alte ceasuri cercetarea credinţelor. Refuză conştiinţei tale dreptul de a fi preot. Mergi la biserică şi fă ce ţi se cere. Asta e Ortodoxia - singura cale a mântuirii. Restul nu e decât diletantism protestanţializat” (Teologia, pp. 36-37).

Psihanaliza nu poate explica lucrarea harului

Un alt articol, iarăşi foarte interesant, este cel dedicat legăturii dintre religie şi psihanaliză. În esenţă, profesorul urmăreşte două coordonate sau planuri de articulare ale acestei interacţiuni: mai întâi, viaţa personală a omului religios, iar în al doilea rând, fenomenul religios propriu-zis.

Pentru primul plan este pusă în discuţie latura cea mai intimă a omului, sufletul lui. Atunci când sufletul este chinuit de vedenii şi tot felul de ispite, psihanaliza vine cu „explicaţia vedeniilor, halucinaţiilor”, la care suntem supuşi, arătând că omul le alungă pe acestea pentru o bucată de timp „în subconştient”. Freud are în acest sens o teorie, asimilată ca fundamentală pentru această psihologie. El arată că, deşi latente şi „aproape moarte” în subconştientul nostru, aceste „complicaţii psihologice”, aceste hibe existenţiale, „se ridică din inconştient, iar afecţiunile nervoase pot merge până la neurastenie şi isterie”. El mai pretinde totodată că „dintre toate reprezentările care nu ne convin şi care, prin urmare, sunt mai ales complicate (şi refulate), cele mai supărătoare sunt cele de ­natură sexuală”. Pe plan religios, aceste patimi se vindecă prin post şi rugăciune, noua ştiinţă a psihanalizei dovedindu-se „incapabilă să explice cauzele acestora şi existenţa lor în viaţa noastră, precum şi vindecarea lor la omul religios” (Îndreptar Ortodox, ­­p. 32).

În cel de-al doilea plan, Nae Ionescu referindu-se la eros afirmă: „Conceptul de eros nu are nici un fel de limite. Dar contactul lui cu vechea sexualitate freudiană este aproape nul” (Articol publicat la 10 noiembrie 1926).

E străin Ortodoxiei să reducă religia la morală

Într-un alt articol unde analizează legătura dintre religie şi morală („Misticism, fals misticism şi Ortodoxie”, apărut în martie 1937), Nae Ionescu abordează problematica „misticismului şi falsului misticism” aşa cum le vede Tradiţia Ortodoxă, dar evidenţiază şi scopul şi impactul religiei ca disciplină şcolară în şcolile secundare. Problema este actuală şi astăzi, amintindu-ne de repetatele variante propuse de asociaţiile seculare în sensul înlocuirii religiei în curricula şcolară cu disciplina etică. Poziţia profesorului reprezintă un puternic argument pentru rolul pedagogic indispensabil pe care religia îl are în actul educaţional. El spune în acest sens că „a afirma că se poate înlocui studiul religiei creştine ortodoxe - care uneori se luminează prin cunoaşterea unor canoane - printr-o predică morală, însemnează a crede că religia se reduce la morală. Asta însă ne-ar îndepărta de adevăratul sens al Ortodoxiei şi ne-ar arunca iremediabil în lagărul unui protestantism care a luat-o pe câmpii”. Pornind de aici, se face o diferenţă sensibilă între „trăirea religioasă, prin biserică”, şi morală, prima având calitatea de scop, iar cea de-a doua de ­consecinţă. „Viaţa religioasă şi bucuriile ei constituie un domeniu în toate felurile mult mai larg decât cel al moralei; şi a reduce religia la o «predică morală», fie şi cu «exemple luate din vieţile sfinţilor», înseamnă a înlesni alunecarea spre o morală laică, a pierde sensul adevărat al Ortodoxiei şi a ignora problema mântuirii, ­care, orice ar crede oamenii luminaţi, rămâne problema centrală a omului ca om” (Îndreptarul Ortodox, p. 38).

Rezumând cele de mai sus, putem spune că Nae Ionescu ­s-a dovedit a fi un artizan al descoperirii adevărului autentic în mijlocul unei societăţi de multe ori în pervertire şi moralmente în derivă. Geniul său filosofic îmbracă valenţele apologetice ale unei mărturisiri ortodoxe în duhul sfintei noastre Biserici. Pentru el, adevărata cunoaştere vine din iubire şi iubirea este cel mai profund „act de cunoaştere” a lui Dumnezeu. În această continuă descoperire metafizică, profesorul exprimă silogistic necesitatea depăşirii individualismului în cunoaştere, printr-o trecere dincolo de „nu ştiu ceea ce văd, ci văd ceea ce ştiu”. Iubirea creştină oferă întru totul această imensă posibilitate ca „tot ceea ce eşti tu să fie absorbit de Dumnezeu, ţinta întregii tale activităţi; încordarea ta de fiecare clipă să tindă numai spre Dumnezeu, înspre acest centru de orientare al ­puterilor tale” (Teologia, p. 46).

Citeşte mai multe despre:   Nae Ionescu