Originalitatea concepției despre suflet în Ortodoxie

Nu m-aș fi aplecat asupra acestui subiect dacă nu m-ar fi intrigat siguranța cu care o anumită linie academică afirmă și dorește să impună ideea - și în mare parte a reușit, din păcate, - că învăță­tura ortodoxă despre suflet nu este nimic altceva decât o cosmetizare, ba chiar o preluare a viziunii platonice corespunzătoare. În sprijinul acestei aserțiuni sunt date exemple din textele Părinților Bisericii, în special ale celor din școlile teologice de limbă greacă. Și, desigur, exemplul cel mai frapant este cel al Sfântului Grigorie al Nyssei, care, afirmă susținătorii tezei amintite, își însușește, aproape cuvânt cu cuvânt, expunerea lui Platon despre suflet! Oare așa să fie?

Amintim, pentru o mai exactă înțelegere a demersului nostru, faptul că Platon înfățișează originea și constituția sufletului mai întâi într-o poveste mitică: Sufletul se aseamănă unui car înaripat tras de doi cai și conduși de un vizitiu. Unul dintre cai este de soi ales și bun și, de aceea, urmează ascultător îndemnurile vizitiului, pentru a trage carul înaripat spre spațiul ceresc al ideilor eterne, unde sălășluiesc Adevărul și Frumosul în sine. Al doilea bidiviu este opusul celui dintâi, este neascultător și de neam prost, drept care vizitiul se stră­du­iește să-l facă cu de-a sila să meargă pe calea ce duce în sus. Vizitiul este mintea (nous), partea aleasă a laturii raționale care îndreaptă carul cu cai spre contem­plațiile de dea­supra bolții cerești. Însă se întâmplă uneori ca vizitiul să nu izbutească să strunească bidiviii carului (mânia și pofta) și atunci sufletul își pierde aripile, cade într-un trup muritor și ia chip de viețuitor pământesc (Phaidros 246 a-c).

Perspectiva Sfântului Grigorie al Nyssei

E adevărat, Sfântul Grigorie preia o parte din elementele acestui emblematic mit platonician care, după cum s-a văzut, nu se limitează la imaginea carului cu doi cai condus de un vizitiu, ci proclamă în principal nemurirea, preexistența și căderea sufletului din lumea cerească într-un trup muritor.

În consecință, metafora carului nu putea fi preluată de Sfântul Grigorie decât convențional, în calitate de formă - întrucât era una extrem de prezentă în școlile vremii, de vreme ce făcea parte din repertoriul educației clasice -, dar nu și în calitate de conținut. Ba chiar aș zice că teoria platonică este subtil corectată atât de Sfântul Grigorie al Nyssei, cât și de alți Părinți ai Bisericii.

Discuția în care se prinde Sfântul Grigorie împreună cu sora sa Macrina, în dialogul Despre suflet și înviere - purtată cu adevărat după model platonician -, ajunge la un moment dat la aporia dacă mânia și pofta/dorința - cei doi cai ai carului sufletului condus de minte - sunt sau nu constitutive firii sufletului (pshyche) și dacă acestea sunt potrivite a fi exercitate de cel ce tinde spre cunoașterea lui Dumnezeu. Însă aici sufletul este totdeauna înțeles potrivit Revelației Scripturii ca fiind creat, iar nu preexistent și de natură divină, cum îl vede filosoful. Spre deo­sebire, la Platon: „Sufletul e nenăscut și nu cunoaște moarte” (Phaidros 246a). Dar nu numai atât, ci sufletele se bucură și de o existență de sine stătătoare pe bolta cerească și doar accidental acestea cad în trupuri omenești, doar atunci când nu-i pot urma pe zei în contemplarea Adevărului ce se află în așa-numita zonă supra-cerească (Phaidros 247bc).

De aceea, evocând în dialog chiar concepția platonică, Macrina lămu­reș­te posteritatea academică printr-o logică imbatabilă: „Dacă ne-ar fi fost îndeajuns spre dovedirea adevărului filosofia cea din afară, de prisos ar fi fost poate să mai luăm în discuție tema despre suflet”. 

Logikon, epithymitikon, thymikon

Mai amintim că în cartea a IV-a a Republicii, Platon împarte sufletul, de data aceasta într-o manieră didactică, în: partea rațională (logikon), în care putem identifica vizitiul, mânia (thymikon), respectiv pofta/dorința (epithymitikon), în care îi putem distinge pe cei doi bidivii. Iar faptul că această distincție o întâlnim consacrată, de la Sfântul Grigorie al Nyssei (sec. al IV-lea) și până la Sfântul Grigorie Palama (sec. al XIV-lea), nu a ridicat vreun dubiu asupra ortodoxiei ei până în modernitate. Întrucât fiecare dintre aceste trei elemente: logikon, epithymitikon și thymikon, a fost perceput totdeauna cu o altă semnificație decât la platonicieni. În principal, elementele epithymitikon și thymikon nu sunt înțelese ca patimi, ci ca afecte. Acestea „nu au fost împreunate firii omenești cu un scop rău”, nu trebuie eliminate, ci orientate spre Dumnezeu, „așa cum Daniil este bărbatul doririlor, iar Finees prin mânie L-a întors la milostivire pe Dumnezeu”, exemplifică Grigorie al Nyssei.

Concluzia Sfântului Ioan Damaschin

Și, întrucât metafora platonică nu există decât ca formă în scrierile patristice, Sfântul Ioan Damaschin își permite libertatea de a o utiliza iarăși, aducându-i o corecție esen­ția­lă și evidentă, precizând că nici chiar mintea nu posedă rolul conducător în suflet, ci harul: „Așadar, fiind insuflați de o nespusă putere cei ce au mintea (nous) lor neîm­prăș­tiată și curată, posedă într-un anume fel ca vizitiu cuvântul lui Dumnezeu…” (Sfintele Paralele 37, PG 95, 1245).

În concluzie, devine limpede faptul că în Ortodoxie avem de-a face cu o originalitate aparte a concepției despre suflet, însă aceasta nu trebuie căutată neapărat în forma de exprimare, în vocabular, care poate să preia termeni și chiar scheme mai ample din mediul lingvistic și cultural al unei epoci, ci în conținutul, în semnificațiile și în caracterul ei, indubitabil, revelat.