Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
22 Dec, 2024
Ortodoxia în Europa contemporană
În nici un caz Ortodoxia nu este şi nu se va încadra vreodată în grupul aşa-ziselor religii exotice, străine de identitatea europeană. Şi pentru că nu este nici o rămăşită a trecutului, nu este deci străină de Europa culturii şi civilizaţiei, ci este chiar parte integrantă din identitatea spirituală a bătrânului continent, Ortodoxia trebuie respectată şi în acelaşi timp „studiată”, analizată cu seriozitate de cei ce doresc să aibă o viziune cât mai clară asupra identităţii europene. În mod cert, în vederea menţinerii unui dialog paşnic şi coerent cu creştinii de rit occidental, este necesară renunţarea la acele sentimente antioccidentale, care s-au strecurat de-a lungul timpului în gândirea multor creştini ortodocşi, fenomen ce s-a acutizat în special în secolul al 19-lea, cu celebra opoziţie Orient- Occident propusă de slavofilii ruşi.
Ca o scurtă paranteză, slavofilii ruşi nu erau de acord cu aşa-zisa „occidentalizare” a Rusiei, adică cu politica de modernizare a acesteia, propusă încă de pe timpul lui Petru I cel Mare (1682-1725) şi Ecaterina a II-a cea Mare (1762- 1796), acuzând cultura occidentală ca având influenţe negative pentru Rusia. Protagoniştii mişcării slavofile (ce îşi are obârşia în Moscova anilor 1830) ca Aleksei Stepanovici Homiakov şi Ivan Kireevski erau adepţii unei doctrine tradiţionaliste, conservatoare, potrivit căreia Rusia are propriul traseu de urmat şi deci, nu este necesar să copieze instituţiile occidentale pentru a prospera.
Bazele Europei creştine şi civilizate includ în egală măsură atât Orientul creştin, cât şi Occidentul creştin. Or, în cazul Ortodoxiei, trebuie să ţinem cont de ceea ce afirma în data de 4 noiembrie 2015 Mitropolitul Ioannis Zizioulas, în cadrul discursului susţinut la festivitatea de decernare a titlului Doctor honoris causa al Universităţii Ludwig-Maximilian din München, Germania: că Părinţii greci au fost pentru mai multe veacuri parte din bazele creştinătăţii occidentale alături de Fericitul Ieronim (†420), Fericitul Augustin (†430), Sfântul Ambrozie al Mediolanului (339- 327) şi alţi Părinţi latini. „Biserica a respirat pentru o mie de ani prin «doi plămâni», Orientul şi Occidentul. Ruptura în materie de Teologie nu este decât un tragic rezultat al Marii Schisme, care a dus Orientul şi Occidentul pe căi independente şi adesea opuse, dar asta nu a putut să le zdruncine, totuşi, fundamentele lor comune. Orientul şi Occidentul nu au dobândit niciodată o identitate separată şi autosuficientă”1.
Vorbind despre sarcinile pe care Teologia Ortodoxă trebuie să le împlinească în Occident, Mitropolitul Ioannis Zizioulas evidenţia că, în primul rând, aceasta trebuie să dea mărturie de moştenirea comună a Bisericii nescindate, nu să prelungească spiritul confesionalist care a rezultat din separarea Orient-Occident din mileniul al doilea. „Teologia Ortodoxă nu ar trebui să opereze ca o altă «confesiune», ci să arate duhul şi ethosul comune atât Orientului, cât şi Occidentului în Biserica nescindată (cea dinainte de Schismă, n.a.). De asemenea, trebuie să asculte vocea Reformei întrucât arată fidelitatea faţă de Tradiţia Bisericii primare, inclusiv faţă de Sfânta Scriptură. Biblia şi Părinţii Bisericii nescindate trebuie să fie terenul pe care Orientul şi Occidentul să-şi refacă unitatea. Acesta va fi un serviciu atât pentru Creştinătate, cât şi pentru Europa”2.
În al doilea rând, Mitropolitul Zizioulas afirmă că sarcina Teologiei Ortodoxe nu este pur şi simplu de a repeta Tradiţia, ci este aceea de a o interpreta, întrucât interpretarea este angajarea trecutului în dialog cu prezentul sau chiar cu viitorul. „O tradiţie care nu este interpretată în dialog cu prezentul şi viitorul este moartă şi nu poate oferi nimic culturii şi civilizaţiei. Această abordare ermeneutică a Tradiţiei nu este străină de Teologia Ortodoxă. A fost folosită de Părinţii Bisericii şi de Sinoadele Ecumenice şi constituie, după părerea mea, o caracteristică specifică Teologiei Ortodoxe, care accentuează mai mult decât Teologia Occidentală importanţa Pnevmatologiei în Teologie. În timp ce Hristologia leagă prezentul cu istoria, rolul Duhului Sfânt este să aducă «zilele din urmă», viitorul, în prezent (cf. Faptele Apostolilor 2, 18) şi astfel să interpreteze istoria în lumina preocupărilor existenţiale actuale ale lumii. Teologia Ortodoxă trebuie să insiste pe dialogul între Tradiţie şi cultura actuală, pentru că aceasta a făcut şi Teologia Patristică la vremea ei şi acest lucru rezultă din accentul pus pe dimensiunea pnevmatologică a Bisericii”3.
Dacă identitatea europeană este o sinteză a trei forţe culturale şi spirituale: greacă, ebraică şi romană, în mod cert, Biserica şi Teologia acesteia reprezintă conducta sau calea prin care s-au transmis Europei de-a lungul istoriei aceste lucruri ce definesc Europa christiana.
Note:
1. John Zizioulas, The Task of Orthodox Theology in Today’s Europe, International Journal of Orthodox Theology 6:3 (2015), p. 10.
2. Ibidem, p. 12.
3. Ibidem, p. 12.
