Pământul „netocmit şi gol”, chipul divin şi Grădina Paradisului

Într-un articol anterior am avut în vedere calitatea omului de a fi creat după chipul lui Dumnezeu. Omul a fost adus la existenţă la apogeul lucrării Creatorului şi aşezat în locul cel mai de seamă al creaţiei, în Paradis. Locuind în Grădina Edenului, în prezenţa lui Dumnezeu, omul creat din iubire a primit chemarea unică de a extinde în întreaga lume starea paradiziacă în care se afla. Acest lucru era posibil în virtutea faptului de a fi chip al Creatorului, fiind astfel capabil de a deveni mijlocul prin care Dumnezeu lucrează în lume şi o desăvârşeşte, ajungând el însuşi la maturitate spirituală pe parcursul acestui proces.

Scopul pentru care omul a fost creat după chipul divin constă, în linii mari, în a umple şi a stăpâni pământul (Facerea 1, 26-28). Pentru a înţelege corect natura acestor două acţiuni, care desemnează ţelul existenţei umane stabilit încă de la început, este nevoie să ne întoarcem la primele versete ale Vechiului Testament, care prezintă crearea întregului cosmos.

La începutul activităţii Sale creatoare, după ce „a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1), este prezentă o dublă problemă. Scrip­tura ne spune în versetul următor că „pământul era netocmit şi gol”, în limba ebraică fiind folosită expresia „tohu wa-bohu”. În Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, care foloseşte textul Septuagintei, aceşti termeni sunt traduşi prin „nedesluşit şi neîmplinit”. Conform notei de text aferente acestui pasaj din ediţia menţionată, „ebraicul «tohu wa-bohu» sugerează ideea de haos, de materie informă, creată din nimic, dar încă neorganizată”. Aşadar, la începutul creaţiei, pământul este pe de o parte inform, dezordonat, haotic, iar pe de altă parte, gol şi pustiu. 

Creaţia ca paralelism

Prin lucrarea Sa creatoare, Dumnezeu abordează şi rezolvă în mod progresiv această dublă problemă. Astfel, în primele trei zile ale creaţiei, organizează şi ordonează materia: separă lumina de întuneric, cerul de ape şi uscatul de mări. În următoarele trei zile, Dumnezeu umple creaţia pe care până atunci a organizat-o. În acest sens, textul biblic foloseşte un paralelism foarte interesant între prima şi a patra, a doua şi a cincea, respectiv a treia şi a şasea zi a creaţiei, fapt uşor de trecut cu vederea în cazul unei lecturi superficiale. Astfel, după despărţirea luminii de întuneric în prima zi, Dumnezeu creează soa­rele, luna şi stelele în ziua a patra, aşezân­du-le pe cer pentru a guverna ziua şi noaptea. Mulţi dintre Părinţii Bisericii sunt de părere că îngerii au fost creaţi cu această ocazie. În continuare, în ziua a cincea, Creatorul umple apele şi cerul cu vietăţi acvatice şi păsări, după ce în ziua a doua cerul a fost separat de ape. Ultima lucrare de ordonare a creaţiei o constituie apariţia uscatului, în a treia zi, căreia îi corespunde ziua a şasea, când Dumnezeu aduce la viaţă toate animalele şi vietăţile de pe pământ, acţiune ce culminează cu apariţia omului.

„Stăpâniţi peste tot pământul!”

Imediat după crearea sa, omul primeşte porunca de a umple pământul şi a-l supune (Facerea 1, 28). Porunca se află în paralelă directă cu problema iniţială şi face dovada faptului că aceasta încă persistă într-un anumit fel. Omenirea este chemată să se multiplice şi să umple pământul, supunându-l. Verbul „a supune” folosit în versetul menţionat are sensul, în restul Vechiului Testament, de „a cuceri” (o cetate), „a lua în stăpânire” şi a organiza după bunul plac domeniul nou obţinut. Acest lucru nu indică faptul că omenirea se află într-o relaţie de adversitate cu restul creaţiei, ci trimite la ideea chemării omului de a pune stăpânire asupra lumii şi a o ordona, astfel încât starea edenică în care primii oameni se aflau, izvorâtă din prezenţa şi comuniunea cu Dumnezeu, să fie extinsă în întregul cosmos. Chipul divin după care omul a fost creat îi oferă acestuia capacitatea şi auto­ritatea de a lucra împreună cu Dumnezeu pentru a umple şi stăpâni lumea, conducând-o spre scopul ei bine definit.

Lucrarea de supunere a lumii este începută de Adam atunci când Domnul îi aduce înainte toate animalele pentru a le oferi nume. Această acţiune nu reprezintă un simplu exerciţiu intelectual, ci constituie prima lucrare prin care omul pune în ordine creaţia, o supune. Remarca ulterioară, „pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui” (Facerea 2, 20), ca şi cuvintele Domnului din Facerea 2, 18, nu indică faptul că omul ar fi suferit de singurătate sau ar fi fost lipsit de comuniune, întrucât Dumnezeu Însuşi era prezent cu el în Rai. Ele arată de fapt că Adam nu putea îndeplini de unul singur porunca înmulţirii, a umplerii pământului şi, în consecinţă, a stăpânirii lui, motiv pentru care femeia este creată la scurt timp din coasta sa.

Paradisul extins în lume

Dintru început, omul nu a fost creat pentru a trăi în mod pasiv, pentru eternitate, alături de Dumnezeu în Grădina Raiului. Fiind chip al Creatorului, acesta trebuia să lucreze împreună cu Domnul (I Corinteni 3, 9) pentru a extinde Paradisul şi prezenţa lui Dumnezeu în întreaga lume, ajungând concomitent la maturitate spirituală. Prin lucrarea omului, întregul cosmos urma să devină Paradisul în care Dumnezeu sălăşluieşte alături de creaţia Sa. Odată cu atingerea acestui scop, omenirea se putea bucura de comuniunea eternă cu Acesta şi cu îngerii Săi. Însă, în urma răzvrătirii lor, oamenii au devenit muritori, fiind izgoniţi „din rai în lumea aceasta” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare) şi devenind incapabili să rămână în prezenţa lui Dumnezeu, în muntele Domnului şi „în locul cel sfânt al Lui” (Psalmul 23, 3).

Părăsind Grădina Edenului din pricina neascultării, oamenii nu au purtat-o cu ei în lume, rămânând neputincioşi în faţa dezordinii şi a pustiului pe care aveau menirea de a le remedia. Misiunea încredinţată lor a fost îndeplinită, însă, de Mântuitorul Iisus Hristos, Care prin lucrarea Sa a oferit oamenilor posibilitatea de a-şi exercita din nou calitatea de chip al lui Dumnezeu spre desăvârşirea personală şi a întregii creaţii. Într-un final, întreaga lume va deveni Paradis, umplându-se de cunoştinţa slavei Domnului şi de prezenţa Lui (Avacum 2, 14).