Pârga martirilor, piatra scumpă a Bisericii

„Ieri am sărbătorit naşterea în timp a Împăratului veşnic; astăzi sărbătorim pătimirea biruitoare a ostaşului Său. Ieri, Împăratul Ceresc, îmbrăcându-Se cu trup omenesc, a părăsit adăpostul pântecelui feciorelnic al Maicii Sale pentru a aduce în lume harul mântuirii lui Dumnezeu. Astăzi, ostaşul Său Ştefan părăseşte cortul trupului său pentru a se duce în chip slăvit la ceruri”, tâlcuieşte Episcopul Fulgenţiu al Ruspei jertfa Mucenicului Ștefan. Prin martiriul său, Sfântul Ştefan parcurge în sens invers drumul venirii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos.

Cerurile care s-au deschis în noaptea Naşterii lui Hristos, Căpetenia mucenicilor, se deschid iarăşi acum, îna­intea primului creştin care, „în lupta cu păcatul, s-a împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12, 4), descoperindu-se astfel legătura intimă dintre Întruparea Domnului, primul act al Jertfei Sale, şi mucenicia creştină - asumare a mărturisirii Evangheliei lui Hristos până la ultimele ei consecinţe.

Conform relatării lucanice, Sfântul Ştefan, al cărui nume se tâlcuieşte „cunună”, a fost un reprezentant al iudeo-creştinismului elenist şi primul dintre cei şapte diaconi elenişti hirotoniţi de Sfinţii Apostoli în Biserica din Ierusalim. Creştinii elenişti erau iudei proveniţi din diasporă, adică vorbitori de limba greacă şi impregnaţi de cultura grecească, care au primit credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Importanţa acestei grupări în Biserica primară a fost covârşitoare: de la ei a pornit iniţiativa vestirii Cuvântului către samarineni şi către păgânii din Antiohia. Aşadar, ei au înţeles primii dimensiunea universală a misiunii Bisericii, deschizând astfel o nouă etapă în istoria mântuirii. Aceşti diaconi au fost rânduiţi iniţial pentru buna împărţire a hranei zilnice, dar ulterior Sfântul Luca nu mai pomeneşte nimic despre această însărcinare a lor, ci îi înfăţişează vestind Cuvântul întocmai ca Apostolii.

Un chip al Bisericii

Sfântul Ştefan este descris ca un bărbat al plinătăţii darurilor dumnezeieşti. În trei rânduri se menţionează acest lucru: el este „plin de duh şi de înţelepciune”, „plin de credinţă şi Duh Sfânt” şi „plin de har şi de putere”. Socotind că Faptele Apostolilor este „o carte a prototipurilor”, această triplă plenitudine ne sugerează faptul că Sfântul Luca vede în Ştefan o personificare a Bisericii. Lucrarea, judecarea şi martiriul Sfântului Ştefan sunt o ilustrare a drumului Bisericii în lume spre Împărăţia lui Dumnezeu. La fel, şi faţa sa de înger, văzută de „toţi cei ce şedeau în sinedriu”, descoperă viaţa îngerească la care sunt chemaţi creştinii, cu posibilitatea de a o trăi în Biserică chiar din această lume.

La scurtă vreme după începerea activităţii sale publice - în anul 36 d.Hr., după plecarea din Iudeea a procuratorului Ponţiu Pilat şi înainte de venirea înlocuitorului său, Marcellus -, Sfântul Ştefan intră în conflict cu iudeii elenişti necreştini, care, neputincioşi împotriva cuvântului său, îl acuză prin martori mincinoşi în faţa sinedriului de hulă împotriva templului şi a Legii: cum că ar fi spus că „Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise”. În aceste împrejurări, Sfântul Ştefan rosteşte în faţa sinedriului o extinsă cuvântare de apărare, consemnată în Fapte 7, 1-53. Acest discurs gravitează în jurul a două texte vechi-testamentare. Primul este făgăduinţa făcută lui Avra­am că urmaşii săi vor fi scoşi din Egipt şi aduşi în Canaan, unde Îi vor sluji lui Dumnezeu. Împlinirea făgăduinţei se va face prin Moise. Al doilea text este prorocia lui Moise către fiii lui Israel: „Proroc ca mine vă va ridica Dumnezeu din fraţii voştri; pe El să-L ascultaţi”. Iisus Hristos este acest Proroc asemenea lui Moise. Cuvântarea Mucenicului arată aluziv în ce constă această asemănare: amândoi au crescut în înţelepciune, ajungând puternici în faptă şi cuvânt. Amândoi au fost dezamăgiţi de faptul că poporul n-a înţeles că Dumnezeu îi dăruieşte mântuire prin ei. După ce Moise a fost respins de cona­ţionalii săi şi a fugit din Egipt, Dumnezeu l-a trimis îna­poi să-i elibereze, „făcând minuni şi semne”. După ce Iisus a fost lepădat de popor şi răstignit, Dumnezeu L-a făcut Mântuitor; L-a înviat din morţi şi L-a aşezat de-a dreapta Sa, de unde dăruieşte poporului mântuire de păcate prin Biserica Sa care lucrează pe pământ în numele Lui, vestind Cuvântul Său şi săvârşind semne şi minuni prin Duhul Sfânt. De aceea, prin osândirea Sfântului Ştefan, sinedriul se leapădă a doua oară de Hristos, la fel cum strămoşii lor s-au lepădat de două ori de Moise.

În partea a doua a cuvântării, Sfântul Ştefan se întoarce la problema templului, legată de acuzaţiile care i-au fost aduse. Aici el citează din Prorocul Isaia, unde Dumnezeu spune că El nu locuieşte în temple făcute de oameni, ci îşi îndreaptă privirea „spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la Cuvântul Meu”. Primitorii Cuvântului sunt de acum înainte templul lui Dumnezeu, cei ce alcătuiesc trupul comunitar al lui Hristos, adică „Biserica pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său”.

În final, marele Martir îi acuză pe osânditorii săi că sunt potrivnici ai Duhului Sfânt, la fel ca şi părinţii lor care i-au ucis pe cei care au prorocit dinainte venirea Celui Drept.

Martiriul

Acum confruntarea ajunge la un paroxism antitetic: iudeii freamătă de furie şi scrâşnesc din dinţi, iar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, vede cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Episcopul Asterie al Amasiei comentează: „Stătea singur înconjurat din toate părţile de un popor de ucigaşi. În acel ceas nu era alături de el nici prieten, nici cunoscut, nici rudă. Câini mulţi l-au înconjurat ca pe Stăpânul Hristos şi tauri graşi, potrivit cuvintelor Psalmistului, l-au cuprins”. Căile scăpării omeneşti i s-au închis, dar deasupra lui se deschide cerul, pentru ca, înainte de luptă, să-L vadă pe „arbitrul luptelor”. Aflat în pragul muceniciei, Sfântul Ştefan devine un vizionar, un văzător al Treimii, pe cât este omeneşte posibil. Îl vede pe Iisus întru înăl­ţime „cu chip de om ceresc şi supraceresc” şi se încredinţează de „întruparea ce s-a săvârşit”. Dumnezeu „nu i-a trimis în ajutor un înger, ca Apostolilor în temniţă, nici o putere slujitoare sau un semn, ci S-a arătat El Însuşi. Ştefan a fost pârga mucenicilor; iar cea dintâi faptă de mucenicie trebuia să fie desăvârşită, pentru ca mucenicii cei ce vor fi zidiţi în urmă să ia un reazem tare de râvnă şi să nu fie imitatorii fricii. Pentru aceasta Dumnezeu S-a arătat din cer lui Ştefan”.

Martirizarea Sfântului Ştefan are loc în afara cetăţii. A fost târât în afara Ierusalimului prin poarta care îi poartă acum numele, „purtând răbdarea precum Hristos crucea”. Fiind un „diacon al Pietrei celei din capul unghiului”, îşi face mormânt luminat din pietrele ucigaşilor săi, cu temelie tare, ziduri groase şi boltă cu cruce. Mai cutremurător chiar decât lapidarea sa este felul cum s-a adunat Sfântul Ştefan pentru ultima rugăciune, căci „n-a căzut necuviincios, ca cei mai mulţi oameni. N-a căzut lungit cu faţa la pământ, nici n-a fost doborât pe o coastă, nici n-a căzut trupul lui pe spate; ci a căzut, punându-şi genunchii în chipul plin de cuviinţă al unui om care se roagă”.

În ultimele sale clipe, Sfântul Ştefan se roagă Mântuitorului Iisus Hristos în acelaşi fel în care Acesta S-a rugat de pe cruce Tatălui: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!” şi „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Prima rugăciune izvorăşte din credinţa în dumnezeirea lui Hristos, Care, precum Tatăl în Vechiul Legământ, primeşte de acum înainte în ceruri sufletele drepţilor Săi. A doua rugăciune este o mijlocire pentru pocăinţa şi aducerea la credinţă a ucigaşilor săi. În sfânta şi neobosita sa dragoste, Ștefan a căutat să-i câştige prin rugăciune pe cei pe care nu i-a putut întoarce prin sfătuire. Rugăciunea pentru vrăjmaşi a fost ultimul gest pământesc al marelui Martir.

Astfel s-a săvârşit, bătut cu pietre, „piatra scumpă a Bisericii, păstrată în vistieriile cereşti”, întâiul Mucenic Ştefan, „cununa, slava şi lauda tuturor Sfinţilor Mucenici şi fala şi bucuria noastră”, pe care ni-l dorim de-a pururi rugător către Mântuitorul nostru pentru noi toţi.