Paul Evdokimov despre spiritualitatea ortodoxă rusă

Cu toate că există mai multe ţări ortodoxe care beneficiază de o Biserică autocefală, unitatea în credinţă a tuturor este o caracteristică de bază. Prin urmare, atunci când un teolog reuşeşte să ofere lumii întregi o sinteză bazată pe operele Sfinţilor Părinţi şi pe Sfânta Scriptură, este impropriu ca el să fie numit principal după propria naţionalitate. El se va numi în primul rând teolog ortodox.

Moştenirea unui Romanides, Evdokimov sau Stăniloae nu poate fi considerată greacă, rusă şi română decât într-un stadiu inferior, pentru că esenţial ea rămâne o moştenire ortodoxă, şi astfel oferă tuturor popoarelor care împărtăşesc această credinţă o bogăţie comună. Şi totuşi, există ceva care conferă o anumită identitate naţională chiar şi creaţiei teologice, pentru că mediul contribuie şi el la o direcţionare a persoanei interioare lui. De aceea, vom discuta părerea exprimată de Paul Evdokimov în lucrarea sa intitulată "Hristos în gândirea rusă".

Un exil binecuvântat

Ne este bine cunoscut faptul că, începând cu succesul revoluţiei bolşevice în Rusia, teologia şi proliferatorii acesteia nu mai puteau fi în siguranţă în propria ţară. Exilul

s-a dovedit una dintre puţinele variante prin care gânditorii religioşi şi teologii puteau să îşi salveze propria viaţă şi totodată să îşi păstreze convingerile duhovniceşti. Desigur, nici viaţa în Occident nu a fost lipsită de anumite momente dificile, culminând cu conflictul ditre Patriarhia Moscovei şi biserica întemeiată de ruşii plecaţi în exil. Pe de altă parte, însă, trebuie să fim conştienţi că acest exil a adus o bogăţie a creaţiei teologice fără precedent, cel puţin printre ruşii aflaţi în exil. Posibilitatea întemeierii unor lăcaşuri de cult ortodoxe în Occident a deschis şi calea către convertiri extraordinare, unele dovedindu-se chiar providenţiale cum au fost cazul actualului mitropolit de Diokleia, Kallistos Ware, sau cel al talentatului teolog francez Olivier Clement. Paul Evdokimov a reprezentat un caz în care blestemul exilului s-a transformat într-o veritabilă binecuvântare. Născut pe data de 2 august 1901 la Petersburg, Evdokimov provenea dintr-o familie de înalt rang. Mama era o descendentă a unei vechi familii aristocratice, iar tatăl aparţinea nobilimii militare. La vârsta de 6 ani, micul Paul îşi pierde tatăl, asasinat de un soldat. În cele din urmă, alege să urmeze un liceu militar şi să lupte împotriva bolşevicilor ca membru al cavaleriei ruse, dar, după înfrângerea suferită de armata albă (alcătuită din cei care se împotriveau comuniştilor), este nevoit să fugă din ţară şi să se retragă la Constantinopol, iar apoi la Paris. Evdokimov a avut parte de o viaţă grea, lucrând ca şofer de taxi sau spălând vagoane prin gări. Cu toate acestea, şi-a luat licenţa în filosofie la Sorbona în 1928, iar în 1942 şi-a susţinut doctoratul la Aix-en Provence, devenind doctor în Litere cu teza "Dostoievski şi problema răului". Căsătorit încă din 1928 cu Nataşa Brunel, trece prin tragedia morţii acesteia în 1945. Văduv, cu doi copii: Nina şi Michel, Evdokimov se va recăsători în 1954 cu Tomoko Sakai, fiica unui diplomat japonez. Datorită celei de-a doua soţii, Evdokimov va începe să scrie serios şi va oferi lumii o serie de opere importante. Deşi îndeplinea atât funcţia de profesor la Saint-Serge, cât şi aceea de membru al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Evdokimov nu a renunţat la ajutorarea săracilor, fiind implicat în numeroase comitete de ajutorare a acestora. A trecut la cele veşnice în 1970, la vârsta de 69 de ani.

Ortodoxie şi naţiune

Desigur, faptul de a fi ortodox este cel mai important lucru pentru un creştin, iar apartenenţa sa la o anumită naţiune nu poate rivaliza cu acest aspect, fără a provoca o anumită atitudine deplasată. Cei care afirmă că sunt mai întâi români şi, în virtutea acestui fapt, sunt şi ortodocşi nu îşi dau seama în ce eroare sunt. Ortodoxia însufleţeşte spiritul unui neam, dar nu are nevoie să fie susţinută de apartenenţa la un anumit popor. Acest lucru este valabil poate în cadrul unui iudaism exacerbat, dar niciodată în cadrul Ortodoxiei. Iudeii nu-i consideră drept iudei nici măcar pe cei care se lasă convertiţi, de vreme ce nu au acelaşi sânge, dar în Ortodoxie sunt primite toate neamurile pământului atâta vreme cât posedă o credinţă curată şi corectă, fiind gata să o mărturisească indiferent de consecinţe. De aceea, atunci când Evdokimov alege să discute teologia ortodoxă rusă, el încearcă de fapt să arate influenţa teologică asupra culturii şi gândirii ruse, fără a afirma vreun moment că faptul de a fi rus este o calitate esenţială pentru a fi ortodox. El evită cu atenţie capcana slavofilismului. "Un teolog bizantin, grec, sirian, român, bulgar sau rus, deşi este înrădăcinat în aceeaşi unică Tradiţie a ortodoxiei, poartă, cu toate acestea, pecetea geniului religios al poporului său, el este format în spiritualitatea Bisericii sale naţionale. Astfel, grecii asimilează credinţă creştină cu un suflet deja uzat de cultura rafinată a strămoşilor lor. Dimpotrivă, creştinismul vine să se planteze în Rusia pe un pământ virgin şi lipsit de orice fel de cultură antică. Nici Homer, nici Virgiliu nu intră în aliajul iniţial al conştiinţei ruse. Botezul şi catehismul, liturghia şi icoana sunt cele care formează cu putere spiritul naţional, introduc în lume valorile creştine deja existente. Citind Psaltirea, copilul rus învaţă să citească; limba biblică şi liturgică formează limba poporului şi suscită în felul acesta vorbirea slavă: prima reflectare conştientă, naţională, adultă, se plasează de la început la şcoala creştină asimilând moştenirea grandioasă a Bizanţului ortodox" (Hristos în gândirea rusă, Editura Symbol, Bucureşti, 2001, p.44).

Maximalismul rus

Desigur, în cele afirmate anterior nu dorim să susţinem că naţiunea nu aduce absolut nimic important dezvoltării teologiei ortodoxe. Specificul naţional influenţează într-o oarecare măsură modul în care este transpusă în opere moştenirea spirituală. Conformaţia spirituală a fiecărui neam conţine anumite diferenţe. Unele popoare sunt mai reci, altele mai ospitaliere. Unele sunt mai active intelectual, altele au drept calitate esenţială pragmatismul. Poporul rus are, în opinia lui Evdokimov, această capacitate de a trăi foarte intens sentimentul unei întâlniri mistice cu Dumnezeu. Trebuie să ne ferim de judecarea acestui misticism drept căutare a unui extaz doar de dragul extazului. Poporul rus este înclinat mai mult spre emotivitate şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu. Apare aici ceea ce Evdokimov numeşte "maximalismul rus". El înţelege prin aceasta dorinţa propriului neam de a nu se mulţumi cu jumătăţi de măsură în experienţa liturgică, de a dori să-L trăiască pe Dumnezeu cât mai mult şi mai puternic. De altfel, Evdokimov declară: "Faimosul maximalism rus, pofta irezistibilă de a transgresa orice limită şi de a privi abisurile, nu este nimic altceva decât constanta şi nestinsa sete de abolut. La rus, rădăcina sufletului, ca şi la Platon, este suspendată în infinit" (p. 50). Evdokimov merge chiar mai departe şi consideră că, în esenţă, chiar şi înfruntarea lui Dumnezeu păstrează ceva din acest maximalism, dar în sens invers: "Omul rus este cu Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu, dar niciodată fără Dumnezeu. Din ateismul lui, un nihilist din anii '60 făcea un absolut divin. Mai târziu, pentru Lenin, Bogdanov, Plekhanov, marxismul a fost o Evanghelie, un mesaj universal de mântuire pentru toţi. Astfel, putem să înţelegem cuvântul imperialist al lui Lenin: adevărul sovietic nu poate să reuşească într-o singură ţară, căci prin natura sa mesianică el trebuie să convertească lumea întreagă" (p. 50). Această sete de absolut aparţine fiecărei persoane, dar, cu toate acestea, puţini sunt cei care o orientează spre adevărata ei ţintă: misterul întâlnirii cu Dumnezeu şi cunoaşterii Lui. Observând aceste caracteristici pe care Evdokimov le mărturiseşte cu privire la poporul rus, ne stăruie în minte o întrebare: care dintre ele nu se potriveşte şi poporului român? Setea de absolut, naşterea limbii şi a şcolilor din esenţa textelor ortodoxe sunt familiare şi românilor. Lucrul acesta va deveni observabil în articolele următoare, când vom prezenta părerea părintelui Stăniloae cu privire la spiritualitatea poporului român, o opinie care merită o analiză mai adâncă decât cea prezentată aici.