Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Pe începătoarea Vieţii o primeşte Raiul
"Maica Domnului este mai presus de orice măsură a laudei", mărturiseşte cel mai mare imnograf al Bisericii Răsăritului, Sfântul Ioan Damaschinul, la începutul predicii sale rostite la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. "Nu există nici un om care să poată lăuda cum se cuvine viaţa dumnezeiască a Fecioarei Maria", adaugă acelaşi autor, mărturisindu-şi cumva chiar propria neputinţă de a zugrăvi lucrarea Născătoarei de Dumnezeu în istoria omenirii. Doar limbajul poetic al cântării liturgice poate cuprinde deplin măreţia Fecioarei.
Troparul praznicului Adormirii Maicii Domnului exprimă într-un limbaj al paradoxului taina persoanei Sfintei Maria care, devenind Născătoare de Dumnezeu, a păzit fecioria ei. Iar prin adormirea sa, nu a plecat, părăsind lumea, ci "s-a mutat la cele mai bune" pentru a ajuta pe toţi cei care se roagă ei.
Moartea este urâtă de toţi şi aducătoare de tânguire şi doliu, lacrimi şi întristare. Dar pe cei ce slujesc lui Dumnezeu moartea îi fericeşte, spun Sfinţii Părinţi, şi din sfârşitul lor dobândesc siguranţa de a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Din această pricină moartea este fericire pentru ei.
În cazul Maicii Domnului, logica de mai sus nu se potriveşte. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, fericirea nu vine de la moarte, fiindcă nu mutarea ei a hotărât desăvârşirea ei, nu sfârşitul i-a dat siguranţa fericirii. După cum întăreşte Sfântul Ioan Damaschinul în cuvântul său: "Pentru tine, Maică, începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor bunătăţilor, adevărata încredinţare şi certitudine s-au făcut zămislirea cea fără de sămânţă bărbătească, dumnezeiasca sălăşluire şi naşterea în feciorie". Însăşi Maica lui Dumnezeu a spus că nu de la moarte, ci din faptul zămislirii a fost fericită de toate neamurile (cf. Luca 1, 48).
Aşadar, continuă imnograful oriental, "nu moartea te-a fericit, ci tu însăţi ai dat strălucire morţii, dezlegând întristarea acesteia şi moartea arătând-o bucurie. De aceea, nu putem numi moarte sfânta ta mutare, ci este mai propriu să o numim adormire sau plecare sau mutare la viaţă".
Naşterea Mântuitorului Hristos din Maria face din Fecioară Maică, Născătoare de Dumnezeu, în sensul că Cel ce S-a născut din ea nu este o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Persoana Cuvântului Dumnezeiesc, Care prin întrupare se face şi persoana firii omeneşti. Dar naşterea minunată a lui Iisus nu anulează fecioria Maicii Sale aşa cum arată în Dogmatica sa Sfântul Ioan Damaschin, unde spune: "După cum atunci când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel şi atunci când a născut, a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea şi păstrând-o încuiată… Căci era cu putinţă să treacă prin uşă fără să strice peceţile ei".
De altfel, multe din proorociile Vechiului Testament dau mărturie despre pururea fecioria Mariei. Muntele lui Daniel din care s-a desprins piatra cea unghiulară, Hristos, netăiată de mână omenească, este Maica Domnului care a născut fără sămânţă bărbătească, fecioară rămânând (cf. Dan. 2, 34-44).
Proorocul Iezechiel vorbeşte şi el despre uşa cea pecetluită pe care numai Domnul va umbla fără a o deschide, închipuind pe Născătoarea de Dumnezeu din care va ieşi Dumnezeu, trup luând fără să deschidă uşa fecioriei, a cărei pecete rămâne şi va dăinui de-a pururi.
Sfântul Ioan Damaschin în panegiricul său la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului adaugă, parcă continuând ceea ce subliniază şi troparul ("întru adormire lumea nu ai părăsit"), că "Celei a cărei feciorie i s-a păzit neatinsă întru naştere, acum, întru mutarea ei la viaţă, nestricat i s-a păstrat trupul şi este mutată la un cort mai bun şi mai dumnezeiesc, care nu mai este atins de moarte, ci este înveşnicit în veacul veacului cel neapus".
Maica Domnului, unealta însufleţită a Duhului, cea care a făcut posibilă Întruparea Mântuitorului, apare în învăţătura Bisericii ca mijlocitoarea ce a unit pământul cu cerul. De aceea adormirea şi mutarea ei la Viaţă nu puteau să fie o părăsire a celor de pe pământ, a Bisericii, ci, în primul rând, chezăşia mântuirii şi învierii noastre, apoi, ajutătoarea şi solitoarea noastră pentru a ajunge în Împărăţie.
"Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii" sunt cuvintele care vorbesc despre trecerea Sfintei Fecioare de la viaţa pământească la cea fără de sfârşit, din ceruri.
"Cum a putut ceea ce tuturor a odrăslit Viaţa cea adevărată să fie supusă umbrei morţii?", se întreabă teologul sirian în secolul al VIII-lea. Şi tot el dă răspunsul: "potrivit rânduielii propriei naşteri, ca fiică a părintelui Adam, Maria a atras după sine pedepsele strămoşeşti. Dar ca una ce este Maică a Dumnezeului celui Viu, în chip drept la El se întoarce". Deşi trupul Fecioarei a fost pus în mormânt, totuşi, Fiul ei, ca printr-un Iordan l-a trecut în adevăratul pământ al făgăduinţei, în Ierusalimul de sus.
Era firesc ca dacă Eva, strămoaşa noastră, lăsând la o parte ascultarea dumnezeieştii porunci şi primind îndemnul şarpelui celui potrivnic a fost izgonită împreună cu Adam din Eden, Fecioara Maria, începătoare a Vieţii celei adevărate pentru tot neamul omenesc, scuturată de îmboldirile oricărei patimi, aducând înaintea lui Dumnezeu Tatăl odrasla ascultării, nu pământul să o moştenească, ci Cerul şi Raiul să o primească.
Pe ceea ce s-a unit desăvârşit cu Dumnezeu, moartea nu putea să o înghită, iadul nu o putea primi. De ce? Pentru că "moartea şi stricăciunea sunt cu totul potrivnice şi străine atât de sufletul, cât şi de trupul cel purtător de Dumnezeu".
Postul în cinstea Adormirii Maicii Domnului care tocmai se încheie a fost perioada de pregătire trupească, dar mai ales sufletească, necesară prăznuirii cum se cuvine a celei mai mari sărbători închinate Născătoarei de Dumnezeu. Părinţii Bisericii îndeamnă ca luând aminte la Maica lui Hristos, care ne-a descoperit noianul negrăit al milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi, să slujim ei prin milostenie faţă de cei nevoiaşi.
Prin ea s-a dezlegat războiul cel îndelung împotriva Ziditorului. Din ea, via cea roditoare, am cules strugurele vieţii. Ea s-a făcut pentru noi chezăşuitoarea tuturor bunătăţilor. În ea Dumnezeu S-a făcut om şi omul s-a făcut dumnezeu. Prin ea ne-au fost dăruite pacea şi harul. În adevăr, "cu rugăciunile ei izbăveşte din moarte sufletele noastre".
"Izvorul vieţii este pus în mormânt, şi mormântul însuşi devine scară către cer." Acesta este unul dintre paradoxurile centrale pe care le celebrăm în această sărbătoare şi derivă din moartea şi Înălţarea Mântuitorului Însuşi; Hristos este Trecere, Cel în şi prin care trecem de la moarte la viaţă. Adormirea Maicii Domnului reafirmă locul pe care Hristos l-a pregătit pentru noi şi face ca mormântul să fie privit ca poarta Raiului. Adormirea ei, cea care este "locaşul sfânt al Domnului", "strălucind prin har în lumina dumnezeiască", este o sursă de nădejde şi încredere pentru cei care prăznuiesc această sărbătoare.
"Cea care din iconomie a fost maică propriului Stăpân, prin fire şi întru adevăr", devine binecuvântare pentru întreaga lume şi izvor de sfinţenie al făpturii.