Pelerini pe urmele Sfântului Apostol Pavel la Filipi

Ceasul amiezii de vară ne‑a furat umbrele, care parcă s‑au scurs în pământul sterp, printre vestigiile fostului oraş, atât de greu de istorie, Filipi. Călcăm cu grijă şi evlavie printre fragmente de zid sau capiteluri de coloane. Suntem singuri. Nu sunt nici turişti şi cu atât mai puţin pelerini dornici să viziteze aceste locuri, care se abat prea mult de la şoseaua naţională, comodă. Cu atât mai bine! Vom putea vedea, simţi şi auzi chiar - în forul interior - zumzetul acelei lumi dispărute, care, probabil, s‑a tras şi ea în pământ şi în filele cărţilor de istorie.

O luăm încet, pe jos - „apostoleşte” -, pe artera principală a portului Kavala, străvechiul drum comercial care, din secolul I î.d.Hr., lega pe uscat Apusul de Răsărit: Calea Egnatia. Pe ea va fi mers Apostolul Pavel, însoţit de ucenicii săi, Timotei şi Sila, către inima Macedoniei, chemat să‑L propovăduiască pe Hristos. Se pare că cel care avea să consemneze această călătorie misionară, însoțindu‑i, va fi fost nimeni altul decât Sfântul Evanghelist Luca. „... Şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile”  (Fapte 16, 12). Din Calea Egnatia a mai rămas o mică porţiune intactă, câteva zeci de metri, cât să delimiteze oraşul de sus de cel de jos. Dalele imense, de piatră, încastrate în pământ, poartă pe ele șleauri de căruțe încărcate cu mărfuri. Urme de paşi nu se văd. Pentru că oamenii calcă prea uşor şi se sting îndată, fără să lase vreo urmă. Cei patru se opresc la frumosul teatru cu care stăpânirea romană a împodobit aşezarea. De pe ultimul şir de bănci săpate‑n piatră, pot cerceta străzile, uliţele, casele, căutând cu stăruinţă - ca pretutindeni pe unde au mai propovăduit - locul de închinare al iudeilor. Dar nu‑l zăresc. Timotei întreabă ceva pe un localnic. Acesta, măsurându‑l cu oarecare nedumerire pe străin, îi arată cu mâna spre poarta de către apus a oraşului.

„Şi în ziua sâmbetei am ieşit în afara porţii, lângă râu, unde credeam că este loc de rugăciune...”  (Fapte 16, 13)

Într‑adevăr, o împrejmuire rotundă, marcată cu blocuri mari de piatră cioplită, fără acoperiş, le atrage atenţia. Clipocitul unei ape se aude foarte aproape. Râul Angista curge limpede - acum, ca şi atunci - peste pietrele rotunjite de valuri. Se ştie că, după ritual, iudeii îşi aşază întotdeauna locul de închinare lângă o apă. Drumeţii sunt uimiţi că în locul încercuit, la acest ceas de‑nserare - şi este chiar sâmbătă! -, se află numai femei. Stau pe pietre şi cântă psalmi. Vocile, armonizate suav, ridică spre cer o ofrandă sonoră.

„... şi şezând, vorbeam femeilor care se adunaseră” (Fapte 16, 13)

Din ce în ce mai înflăcărat, cuvântul Apostolului Pavel bate la uşile sufletelor, care se deschid pe rând - fie mai cu zăbava neîncrederii, unele, fie a neînţelegerii  prea lesnicioase, altele.

„Şi o femeie, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor  (lângă Efes, regatul Lydiei n.n.), temătoare de Dumnezeu, asculta...”  (Fapte 16, 14)

După straie, se vede că este o femeie înstărită şi că nu e din partea locului. Pe cap poartă un fel de tulpan, răsucit dintr‑un şal de brocart. E înaltă, cu privirea mândră, poruncitoare. Cântă şi ea, cu celelalte, psalmi. Dar glasul ei are o căldură anume, tulburător şi adânc, înfiorat când se‑nalţă şi răscolitor când coboară.

„Acesteia Dumnezeu i‑a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel”  (Fapte 16, 14)

Dar nu ştie ce trebuie să facă. Apostolul vorbeşte despre botezul întru legea lui Iisus Hristos. Femeia îi cere cu bucurie să o boteze chiar în acea clipă şi în acel loc! Pe ea, cu toată casa ei - slujitori şi slujitoare.

Soarele a coborât dincolo de colina Acropolei, trimiţând încă o lumină ruginie peste aşezarea din vale. Apele Angistei susură melodios, în curgere lină. Fără vorbe, Apostolul Pavel se‑ndreap­tă spre malul apei, face un salt uşor şi se opreşte pe un bolovan mare, netezit de curgerea veşnică. Undele, reci ca gheaţa, îi mângâie binefăcător picioarele ostenite şi umflate de drum. Timotei rămâne pe mal, îngânând o rugăciune. Negustoreasa de porfiră intră în apă până la glezne. Se opreşte pe o altă piatră, dinaintea Apostolului. La semnul lui, mâinile femeii desfac cu îndemânare legătura din jurul capului. Slobozit din strânsoare, părul castaniu, lung până la mijloc, îi învăluie umerii. O rază de soare întârziată îi împrumută, pentru o clipă, reflexe de purpură. Apostolul se apleacă, îşi umple căuşul mâinilor cu apă limpede, pe care o revarsă pe creştetul aplecat al femeii. Buzele lui rostesc rar ceva, poate ceea ce spun şi astăzi preoţii noştri, săvârşind acest moment din Taina sfântă a creştinării pruncilor: „Se botează roaba lui Dumnezeu... în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!...”

Poate numele ei nu era Lidia, ci altul. Dar Apostolul i‑l va fi dat, poate, după ţara ei de baştină - regatul Lydiei. Oricum, ceasul trebuie să fi fost încărcat de Taină sfântă şi neînţeleasă!

„Iar după ce s‑a botezat şi ea şi casa ei, ne‑a rugat zicând: De m‑aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne‑a făcut să rămânem”  (Fapte 16, 15)

Au rămas, într‑adevăr, câteva zile. Iată, deci, cea dintâi mărturie - scrisă, prin urmare, de necontestat! - care numeşte persoana binecuvântată de Dumnezeu să se adape la izvorul Adevărului credinţei creştine prin intermediul direct al Apostolului Pavel, pe pământul Eladei. Şi tot Dumnezeu a voit ca această persoană să fie o femeie. În casa şi mai ales în sufletul acestei femei a sădit Apostolul neamurilor preţiosul vlăstar al celei dintâi Biserici creştine din Macedonia şi, implicit, din Europa!  Ea va deveni prima muceniţă creştină atestată documentar și chiar numită - „cea întocmai cu Apostolii...”  Biserica Ortodoxă o prăznuiește la 20 mai.

Locul sfințit de la Filipi

Astăzi, în imediata apropiere a acestui loc, se află o bisericuţă - de fapt, un baptisteriu - unde sunt botezaţi adulţii care doresc să se creştineze. Iar în apele cristaline ale Angistei sunt botezaţi numai copii. Cu iconiţa care o întruchipează pe muceniţa Lidia - şi pe care o poţi găsi numai aici, la Filipi - ne desprindem cu greu de acest loc sfinţit, pentru a ne întoarce printre ruinele oraşului Filipi. Intrăm în perimetrul Forumului roman, o mare Agora în formă dreptunghiulară, pavată cu dale de piatră, străjuită pe laturi de trepte sau semne lăsate de fostele coloane, care acum zac culcate pe lespezi, alături de capitelurile, sfărâmate sau încă întregi în toată splendoarea marmurei cioplite cu meşteşug.

Este locul în care, cu aproape două milenii în urmă, pulsa viaţa oraşului. De jur împrejur, câteva ziduri rămase în picioare su­gerează că acolo s‑ar fi aflat magazinele negustorilor mai înstăriţi. Poate şi prăvălia Lidiei? O floare de mac, semănată de vânt între pietrele zidului, aminteşte de purpura atât de căutată şi de preţioasă pe vremea aceea, produsă de o mică vietate marină şi care, după ce o secretează, moare. Avem, iată, reducţia la unitate a valorii acestui produs, dar şi simbolul jertfei de‑o clipă - și totale! - a unei făpturi create de Dumnezeu.