Pietismul individual şi raţionalismul academic scolastic

Teologul grec Christos Yannaras consideră că două dintre cele mai mari pericole pentru Biserica Ortodoxă în perioada actuală constau în academismul teologic şi pietismul individual. Ambele elemente sunt în principiu contrare atât experienţei liturgice comunitare, cum este cazul pietismului, cât şi experienţei spirituale în general, aşa cum se întâmplă cu teologia academică de influenţă scolastică păstrată încă în şcolile teologice ortodoxe din anumite regiuni.

Soluţiile de contracarare a celor două probleme cu efecte devastatoare asupra înţelegerii corecte a Ortodoxiei constituie o prioritate urgentă din punctul de vedere al teologului grec.

Teologia academică de inspiraţie scolastică şi pietismul individualist

Cucerirea majorităţii naţiunilor ortodoxe de Imperiul Otoman în cursul secolelor XV-XVI a dus la o reală restrângere a învăţământului teologic şi la o dispariţie a personalităţilor cu o bogată cultură patristică. În timp, lipsa de manuale şi de profesori capabili de a preda teologie la un nivel acceptabil şi-a făcut simţită prezenţa în lumea ortodoxă. Din nefericire, s-a făcut un apel puternic la manualele scolastice romano-catolice sau la cele de inspiraţie protestantă, ajungându-se astfel la ceea ce Georges Florovsky a numit "captivitatea babilonică" a teologiei ortodoxe. În perioada prezentă, influenţele romano-catolice şi protestante se mai păstrează preponderent doar în metoda de predare sau în considerarea în general a credinţei ortodoxe drept o simplă sumă de definiţii. Exemplul unui profesor grec important precum P. Trembelas, care este un reprezentant de seamă al acestui scolasticism ortodox din secolul XX, nu lasă loc de nici o interpretare. Christos Yannaras nu este nicidecum primul teolog care a semnalat o anomalie a învăţământului teologic academic care, într-un fel, s-a separat printr-un raţionalism excesiv de orice experienţă spirituală, ajungând să promoveze uneori un creştinism lipsit de orice progres spiritual şi redus la un compendiu de definiţii. El se înscrie în linia unor voci teologice importante precum cea a părinţilor Georges Florovsky sau Alexander Schmemann. Pe de altă parte, însă, Yannaras a semnalat un lucru care pare să fi scăpat într-o oarecare măsură celor doi teologi importanţi: popularitatea tot mai mare a pietismului individual în dauna comuniunii ecleziale. Acest pietism individual constă în mare parte în dorinţa excesivă de a dobândi virtuţile într-un mod strict egocentric printr-o rupere de comunitate. Creştinul consideră că trebuie să se sfinţească singur, pentru că cei din jur sunt mult prea păcătoşi sau pur şi simplu nu împărtăşesc idealurile sale ascetice (deseori inspirate într-un mod nefericit de sfaturi care se potrivesc mai degrabă pustnicilor). Această determinare şi impunere a propriei voinţe duce în final la excluderea unilaterală a creştinului în discuţie din comunitate. Cine vrea să fie lângă Hristos trebuie să fie aproape cu duhul de oameni, pentru că o persoană care consideră că rupându-se de comunitatea Bisericii va fi mai aproape de Hristos ajunge de fapt mai singur ca niciodată.

Ruperea unităţii Bisericii

Yannaras remarcă faptul că atât teologia academică scolastică, cât şi pietismul individualist conduc la acelaşi rezultat final, adică ruperea unităţii ecleziale: "Academismul confesional al teologiei şi pietismul constituie două anereze reale ale adevărului eclezial, adică ale evenimentului eclezial al unităţii bisericeşti. În locul autodepăşirii individuale şi al comuniunii personale, în locul modului treimic de existenţă, e păstrat omul căderii, firea umană fragmentată în individualităţi, adică acceptarea noetică şi individuală a adevărului, individualitatea "îmbunătăţiţă" - din punct de vedere moral, însă neschimbată - din punct de vedere existenţial" (Christos Yannaras, Adevărul şi unitatea Bisericii, trad. de ierom. Ignatie (Ilie) Trif şi Uliniuc Ionuţ Dumitru, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 84). Autodepăşirea individuală este opusă academismului teologic deoarece acesta din urmă pune foarte rar accentul pe îndumnezeirea persoanei creştine, preferând aşa cum observăm din cuprinsul citatului o acceptare pur raţională a adevărului creştin fără ca aceasta să aducă cu sine o reală implicare şi dorinţă de progres. Pe de altă parte, comuniunea personală este opusă pietismului individual deoarece aceasta aduce de fapt o integrare eclezială a creştinului. Dacă suntem lipsiţi de comuniunea cu ceilalţi, oare mai putem fi părtaşi Trupului şi Sângelui lui Hristos? O mână tăiată mai poate fi mişcată? În mod sigur nu. Astfel, prin excesul raţionalizării şi dorinţa de asceză lipsită de comuniunea cu ceilalţi nu ne apropiem mai mult de Hristos, ci, în realitate, opunem darurile primite Celui care ni le-a dăruit. Cel mai mare dar primit vreodată de la Dumnezeu nu este inteligenţa, şi nici capacitatea de efort, ci posibilitatea unei comuniuni în iubire cu El şi, implicit, cu aproapele nostru. Însă acest dar este respins din start de cele două stări care se ascund sub principiul binelui şi progresului.

"Noua" unitate eclezială

Nu numai că raţionalismul şi pietismul conduc la o falsificare a adevăratei unităţi a Bisericii, ci doresc să propună o unitate nouă, evident cu multe carenţe specifice. "Academismul teologic şi pietismul pun accentul pe o nouă formă de percepere a unităţii ecleziale: anulează caracterul existenţial şi ontologic al adevărului şi unităţii Bisericii, cu scopul de a-l substitui cu o omogenitate doctrinară şi o comunitate care promovează evlavia practică individuală. Diversele "confesiuni" au la bază o omogenitate doctrinară condensată. Aceeaşi omogenitate doctrinară, însă la o scară mai largă, poate să constituie temeiul unităţii "ecumenice" a creştinilor. Diferenţa e doar cantitativă, de vreme ce în ambele cazuri este vorba despre un acord doctrinar (care e completat de o morală la fel de obiectivă), şi nu despre o izbândă existenţială în ceea ce priveşte comuniunea şi unitatea eclezială" (Adevărul şi unitatea Bisericii..., p. 85). Această omogenitate doctrinară criticată aici de C. Yannaras constă mai mult într-o prezentare strict raţională şi scolastică a învăţăturii de credinţă şi implicit a dogmelor Bisericii Ortodoxe. Într-adevăr, dacă ajungem să considerăm că sunt suficiente câteva propoziţii bine înţelese din Sfinţii Părinţi şi mărturisirile de credinţă pentru a dobândi mântuirea sau a prezenta altora propria credinţă, atunci ne prăbuşim în această omogenitate doctrinară, care pare că oferă o unitate în sine, dar în realitate ne oferă doar câteva concepte raţionale în locul unui Dumnezeu viu şi activ. Pe de altă parte, pietismul ne oferă drept rezultat final o comunitate care promovează evlavia practică individuală. O astfel de comunitate este din start sortită eşecului şi nu poate reprezenta niciodată o icoană a Trupului lui Hristos. Aşa cum nu venim la Biserică doar pentru că este duminică, tot astfel trebuie să fim convinşi că suntem parte dintr-un Trup imens şi că nu constituim singuri Trupul întreg al lui Hristos. Nu virtutea ne pune în faţa lui Dumnezeu, oricât de îndrăzneaţă ar părea această afirmaţie, ci mila Sa. Oricât de perfecţi şi curaţi am fi în ochii noştri, faţă de El nu reprezentăm decât nişte copii care vor să fie lăudaţi pentru câteva eforturi individuale. Smerenia este cea care susţine de fapt coeziunea virtuţilor, în timp ce dragostea este cea care ne integrează în comuniunea cu ceilalţi. Însă şi smerenia, şi dragostea sunt daruri divine. Nu putem considera drept virtute esenţială niciodată numărul metaniilor sau al catismelor efectuate într-o zi. Încheiem cu cuvintele pilduitoare ale lui Yannaras: "Tacit şi pe nesimţite, fără contestări obiective, fără controverse sau dispute teologice, fără reforme la nivelul structurii şi al practicii vieţii bisericeşti, academismul confesional al teologiei şi pietismul generalizat tind să desfiinţeze Biserica, păstrând doar un sentiment fals de "credinţă" în "adevărurile" ei. Transfigurarea dinamică a păcatului prin Taina Pocăinţei în fapt de comuniune şi relaţie în cadrul trupului teandric al Bisericii, modul treimic de existenţă pe care ni l-a descoperit chenoza lui Hristos se transformă într-o omogenitate doctrinară, într-o similaritate obiectivă a comportamentului moral şi individual" (op. cit., p. 87). Singura cale prin care putem scăpa de aceste două pericole este dobândirea Duhului Sfânt prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi în dauna pietismului individual şi predarea sinceră şi plină de spiritualitate pentru evitarea conformismului academic raţional şi scolastic.