Plânsul Sfinţilor Români

Avem sfinți martiri, sfinți voievozi, avem sfinți ierarhi, mulți cuvioși și pustnici, avem sfinte femei nevoitoare - toți vor plânge pentru noi la Judecata neamului românesc. Iar noi vom privi uimiți câți sfinți ne plâng nepregătirea, câți sfinți tânguie neamul, câți sfinți au apărat România din ceruri în locul celor vii, de pe pământ.

Există în zona Hațegului (I. Conea, „Clopotiva, un sat din Haţeg”, I, p. 287, 1940) și în Vrancea (C. Brăiloiu şi H.H. Stahl, „Nerej, un village archaique”, II, p. 293, 1940), dar și la românii din Macedonia, obiceiul manifestării bucuriei la ­înmormântare, obicei păstrat ­inclusiv în secolul XX. „Că omul a scăpat de pe pământ” este ­explicaţia acestui obicei. Înțele­gem, așadar, inclusiv din acest obicei că  există un timp în care creștem în pântecele mamelor noastre ca să ne pregătim pentru viața aceasta și un timp al vieții de acum ce ne este dat să ne pregătim - inclusiv prin suferință - pentru Veșnicie. Și există într-adevăr acel moment de hotar în care nu mai putem face nimic pentru noi. Doar așteptăm Judecata felului în care ne-am pregătit. Personal și ca neam. Ca om pregătit ori ca neam nepregătit.

„Nu plânge, maică Românie/ că am să mor neîmpărtășit”, se tânguia tânărul român de acum un veac, care și-a dat viața pentru România cea minunată, considerându-se nepregătit pentru Veșnicie, dar încredințat că maica Românie, pentru jertfa pe care el o făcuse de dragul ei, îi va tângui ea în fața lui Dumnezeu nepregătirea. Pentru că el punea - asemeni tuturor înaintașilor lui - pe Dumnezeu înainte de toate și toată ființa lui la temelia țării în care rânduise Dumnezeu să se nască. „Iubitul meu fiu!”, îi spunea Sfântul Voievod Neagoe Basarab parcă direct lui peste veacuri, nu fiului său, Teodosie: „Mai înainte de toate se cade să cinstești și să lauzi neîncetat pe Dumnezeu, cel mare și bun și milostiv și ziditorul nostru cel înțelept și ziua și noaptea și în tot ceasul și în tot locul...”, iar apoi să păstreze datoria și dreptatea pentru neamul din care face parte. Ca o litanie subțire, din tată în fiu, de la un sân de maică la altul, fiecare suflet născut pe acest pământ a primit această sfântă poruncă, de a pune pe Dumnezeu înainte de toate, ­iar neamul românesc să îl așeze temei al propriei jertfe.

Voievozii se identificau cu ţara 

Există un fel al mărturisirii pentru fiecare dintre sfinți: cuvioșii români și-au făcut ființa lacrimă de rugăciune, pustnicii și-au scrijelit nevoințele pe pereții peșterilor din Carpați ori și le-au ascuns smerite prin crăpăturile bordeielor, ierarhii mucenici și-au iubit poporul pe care îl păzeau mai mult decât orice, nedând din mână sufletele credincioșilor decât direct lui Hristos la Judecată. Cumplite nevoințe pentru toți, grele mucenicii, înalte griji pentru neam, țară, credință și identitate.

„Stă scris la cronica țării pentru 10 ghenarie, anul de la Facerea Lumii 6893 (1475) că pe valea Bârladului era frig, ceață mare, vreme mocnită”, când Sfântul ­Voievod Ștefan cel Mare a înfrânt 120.000 de turci plus o oaste tătărască, care atacaseră Moldova. Adică, aruncându-se el însuşi în luptă (asemeni lui Mihai Viteazul mai târziu), a învins o oaste de aproape patru ori mai mare decât a lui, care abia număra 40.000 de luptători, din care cea mai ­mare parte erau țărani.

Ce a făcut sfântul voievod după aceasta? „Post și rugăciune, din hotar până-n hotar. Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruințe, spune cronicarul polon (n.n., Ioan Stricovskie), ci a postit 40 de zile cu apă și pâine. Și a dat poruncă în țara întreagă, să nu cuteze cineva să pună pe seama lui acea biruință, ci numai pe a lui Dumnezeu, măcar că toți știau că izbânda din ziua aceea lui i se datora.”

Cam aceasta era treapta apărării neamului de către sfinții voievozi. Și aceasta pentru că, aşa cum ne spune Radu Rosetti, „vitejia era o condiție a vieţii, sub pedeapsa nimicirii” (R. Rosetti, „Gânduri despre ­vitejie în trecutul românesc”, în „Despre cultură și judecata istoriei”, p. 107, 2018).

Așadar, sfințenia voievozilor români era împletită cu vitejia, condiție a vieții înseși, iar, prin aceasta, temei al veșniciei.

Avem modele de rezistenţă în faţa agresivităţii anticreştine

În fața nihilismului de azi, câți mărturisitori are neamul românesc? Asemeni nouă astăzi, mărturisitorii din temnițele comuniste s-au confruntat direct, față în față cu exclusiva, demonica anihilare a chipului lui Dumnezeu din om.

Avem azi suflete - confruntate cu diabolicul deconstructivism care visează că omul e o cutie de conservă, că, de la naștere, copilul nu are un sex predefinit sau că istoria neamului e un mit - care să mărturisească, oprind acest tăvălug? Răspunsul la întrebare se obține numai prin comparare. Avem enumerați mai sus termenii de comparație. ­Dintre ei, demonicul, exclusivul demonic al anihilării omului din perioada comunistă seamănă cu desființarea aplicată azi omului ca persoană, chip al Creatorului său. De aceea, sfinții mărturisitori români sunt aceia care nu doar plânsul lor ni-l dau astăzi, ci și modelul de făptuire în fața agresivității anticreștine.

Însă, dacă vorbim de modele, trebuie să avem luciditatea și atenția potrivitei măsuri, pentru că „nu poți altoi viță-de vie în boz fiindcă vița-de-vie învie, iar cea de boz tot rogoz”, cum spunea Simion Mehedinți, iar „geniul etic... este un dar din naștere, iar această constatare este adevărată nu numai pentru indivizi, ci și pentru națiuni” (Simion ­Mehedinţi, „Creștinismul românesc”, p. 177, 2016).

Așadar, este esențial să avem luciditatea de a recunoaşte măsura geniului etic care mai există azi și care, în cazul ultimilor sfinți români, a stat zid în fața scopului reeducării comuniste - „scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor si prăbușirea lor în neant” (D. Bordeianu, „Mărturisiri din mlaștina disperării”, p. 256, 2014).

Acest geniu etic al neamului din care făceau ei parte i-a ținut demni și i-a făcut vii pentru o veșnicie întreagă pe bătrânii de peste 70-80 de ani din închisoarea de la Capul Midia, pe deți­nuții de la Suceava, unde celulele din închisoare erau sub pământ „totdeauna în întuneric și umede” ­(A. Bujoreanu, „Sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX”, p. 215, 2014), pe copiii cu vârste începând de la 12 ani închiși și schingiuiți în închisori speciale precum cea de la Târgșor ori în secțiile de copii ale închisorilor mari (Aiud, Mislea) ori în beciurile securităților din orașe (Cluj).

Viaţa e o problemă de dăruire

Privindu-ne sfinții, trebuie să avem luciditatea de a recunoaște adevărul prezentului. Pentru că luciditatea este criteriul unic al adevăratei libertăți. „M-am simțit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”, spunea Mircea Vulcănescu. În lipsa lucidității, omul nu se vede pe el așa cum este în realitate și ratează libertatea interioară. Miza ei este fundamentală: diferența dintre rob și chip al lui Dumnezeu, după cuvântul filosofului - „libertatea este maturitatea omului, conștiința datoriei omului față de Dumnezeu, care constă în a se comporta ca o ființă liberă și nu ca un sclav” (N. Berdiaev, „Împărăția spiritului și împărăția cezarului”, p. 137).

Așadar, libertatea este con­diția esenţială apriorică a sfin­țeniei. Dacă nu ar fi fost cu adevărat liberi, marii români enu­merați mai sus nu ar fi fost sfinții noștri azi. Și nu am fi avut cine să mijlocească pentru neamul nostru la ­Judecată. În lipsa dăruirii, ei nu ar fi ajuns la jertfă, căci „viața e o problemă de dăruire, în care fiecare are sentimentul său propriu față de timp, vremea sa proprie... viața în noi nu își este sieși de ajuns”, pentru că are nevoie de dăruirea totală către Celălalt și pentru că „viaţa e un schimb perpetuu... dacă vrei numai să păstrezi, să ții ascuns, nu ajungi la nimic. Zădărnicie. Duhul e subțire, pleacă, se pierde, ca o strălucire, ca o curgere de viaţă. Diferenţa dintre o baltă și un izvor viu”, atrăgea atenția într-unul dintre caietele sale („Dumnezeu-Dragoste”, pp. 119, 162-163, 2000) ieroschimonahul Daniil de la ­Rarău (Sandu Tudor), unul dintre mărturisitorii de la Aiud.

De ziua lor, să ne dea Dumnezeu urechi să le auzim plânsul din cer și lumină în suflet să ne privim cu luciditate starea în care suntem și felul în care ne pregătim noi pentru hotarul cu Veșnicia.