Textul de la Ioan (1, 14-18) se remarcă prin densitatea termenilor teologici folosiți. Cuvântul care ne atrage atenția este „harul” din construcția: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).
Pericopa are și un pasaj care a fost citit și citat în multe feluri: „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). Din punctul de vedere al teologiei dogmatice, lucrurile sunt foarte clare. Harul mântuirii, eliberării de păcatul strămoșesc și de patimi a venit prin Iisus Hristos. Până la Hristos, omul era condamnat pedepsei pentru păcatul moștenit, dar și pentru greșelile personale, iar prin jertfa Fiului lui Dumnezeu omul a fost eliberat din această captivitate și a fost deschis comuniunii harice cu Dumnezeu. Din această privință și textul a fost privit ca prezentând două realități care stau într-o oarecare opoziție. Această interpretare favorizează citirea astfel a pasajului: „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”, sau dacă suntem și mai radicali, putem folosi o citire dihotomică, sau prin formula versus: „Legea prin Moise s-a dat” - versus - „harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”.
În continuare vom merge pe ipoteza unificatoare că cele două părți ale versetului 17 de la Ioan cap. 1, exemplificate de lege și har, nu sunt în opoziție, ci complementare și unificatoare. Pentru început, trebuie să avem în vedere intenția autorului, Sfântul Ioan Evanghelistul, care nu are o viziune polarizantă în legătură cu Legea şi harul și adevărul. Ioan folosește în această construcție așa-numitul pasiv divin (passivum divinum): „Pentru că Legea prin Moise s-a dat”. Adică a fost dată. De cine? De Dumnezeu, așa cum toată tradiția Vechiului Testament mărturisește. Astfel, vedem că nu poate fi vorba de o polarizare între Dumnezeu care a dat Legea și Iisus care a adus harul și adevărul. Atunci, aceste două realități nu pot fi citite separat, ci împreună și în continuitate.
Textul ioaneic este o trimitere și la contextul în care Dumnezeu a dat Legea - Torah - lui Moise în Vechiul Testament (cf. Ieșire cap. 34). În acest context, Moise Îl numește pe Dumnezeu „plin de îndurare și de dreptate”: „Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Ieșire 34, 6); și adaugă: „Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri” (v. 7a). Iată, regăsim aici imaginea unui Dumnezeu care este milostiv, plin de îndurare și păzitor al adevărului, care se poartă cu milă față de neamuri, adică plin de „har și adevăr”.
„Harul și adevărul”, așa cum sunt exprimate de Ioan în Evanghelie (1, 14-18), au fost prezente în lume de la început, au fost aduse de Dumnezeu pentru întreaga omenire, numai că omul, prin repetatele sale căderi, s-a depărtat de Dumnezeu și nu a mai fost capabil să comunice și să primească aceste daruri. Omul a fost asemenea unei corăbii ale cărei pânze, rupte și învechite, nu au mai putut să prindă vântul binefăcător care să o conducă spre apele și țărmul promis. Dumnezeu, „plin de har și adevăr”, îl pregătește pe Moise prin Lege și prin el pe poporul ales pentru a primi „harul și adevărul” prin Iisus Hristos. Legea şi harul și adevărul nu sunt în opoziție, ci aspecte ale aceleiași realități dumnezeiești. Legea însumează pocăința și actele pregătitoare, iar harul este darul și binecuvântarea. Pentru a înțelege relația dintre ele apelăm tot la un alt episod biblic. Dumnezeu binecuvântează pe Avraam. Avraam nu este binecuvântat numai pentru sine. Este binecuvântat pentru că Dumnezeu a văzut ceva dincolo de el, a văzut că prin el mii de popoare vor crede în Dumnezeu. La Ieșire (19, 5), Dumnezeu spune poporului ales: „Dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales că al Meu este tot pământul”.
Când construiește textul de la Ioan 1, 14-18, Evanghelistul are în vedere această istorie sfântă care se împlinește în Hristos. El arată că vremea când „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (v. 14) a venit, iar harul se revarsă pentru toți oamenii. Acum este timpul când popoarele străine vin să devină „împărăţie preoţească şi neam sfânt” (Ieșire 19, 6). Nu este contrast sau opoziție între Lege şi har și adevăr, ci continuitate. Acest lucru este arătat și de realitățile de la sfârșitul lumii, pentru că la Apocalipsă 15, 3 citim: „Şi ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, zicând: Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!”
