Premisele apologetice ale Sinodului I Ecumenic

Zorii creştinismului au început să lumineze firav într-o lume plină de încercări şi controverse. Pe de o parte, tradiţia iudaică de care se deprinsese căuta din răsputeri să-şi revendice cu autoritate şi să nu piardă vechile valori mozaice, pe de altă parte, lumea păgână, încărcată de superstiţii şi politeisme, dorea să-şi păstreze cu orice preţ locul privilegiat în rândul maselor. Pentru a porni la drum şi a face cunoscut la cât mai mulţi mesajul evanghelic, Sfinţii Apostoli, ucenicii şi urmaşii lor au trebuit să culeagă mai întâi ce era mai bun din tradiţia şi cultura timpului.

Acest imperativ devenea tot mai clar în contextul exemplificării adevărurilor de credinţă, dat fiind faptul că învăţătura creştină era tot mai mult atacată şi contestată din afară. Contestatarii ei erau fie iudeii sau păgânii greco-romani, pe de o parte, fie creştinii iudaizanţi sau filosofanţii gnostici, pe de altă parte. Cu toţii urmăreau „denaturarea principiilor religiei creştine, pe care le socoteau ca absurde faţă de raţiune, sau ca periculoase faţă de stat, sau ca imorale şi deci dăunătoare faţă de societate”. În acest context, apologeţii Bisericii primare „au căutat să răspundă rând pe rând tuturor acestor atacuri, arătând spiritualitatea doctrinei, puritatea moralei şi superioritatea religiei creştine, atât faţă de iudei, cât şi faţă de păgâni, ferind-o, în acelaşi timp, de coruperea încercată de gnostici” (Ioan Gh. Savin, Apologetica, vol. I, p. 26).

Vocabularul filosofic a folosit Bisericii în procesul de închegare a primilor termeni de factură teologică, prin care Sfinţii Părinţi au definit în mod implicit primele dogme sau învăţături de credinţă. Contribuţia pe care a adus-o în acest sens filosofia a fost esenţială, participând indirect la întărirea autorităţii şi valorilor eterne din adevărurile de credinţă. Subsecvent acestei realități, „marea problemă a secolului al patrulea era de a găsi un limbaj adecvat, împrumutat, fireşte, din vocabularul filozofic sau din limbajul obişnuit. Acesta urma să fie transformat şi adaptat până când putea să fie capabil să exprime teologic realitatea dogmatică. În acest demers, une­ori, teama izvora din faptul că principiile filozofice erau adesea amestecate cu ideile dogmatice, fapt ce a dus la acuzaţii grave din cauza folosirii unor cuvinte echivoce. Din nefericire, multe minţi strălucite s-au îndepărtat, pentru cuvintele şi expresiile cu sensuri străine, de tradiţia şi de viaţa bisericească, pe care acestea le impuneau” (Arhiereu prof. dr. Irineu Slătineanul, Iisus Hristos sau Logosul Înomenit, România Creştină, p. 31).

Cu toate acestea, prima doctrină care a avut de suferit din partea atacurilor din afară a fost bineînţeles învăţătura despre Întruparea Logosului. În jurul ei s-au închegat primele apologii creştine. Găsim astfel în Evanghelia Sfântului Ioan Teologul una dintre primele mărturisiri hristologice îndreptată împotriva ereziei gnostice promovate de Cerint. Din acest punct de vedere, Sfântul Ioan Evanghelistul ar putea fi socotit „ca primul Apologet creştin” (Ioan Gh. Savin, Apologetica, vol. I, pp. 26-27). Teologul grec Nikos Matsoukas evidenţiază foarte bine acest aspect, integrându-l în contextul primelor contradicţii şi polemici doctrinare din viaţa Bisericii. Zelul său apologetic este o certitudine „cu mult înainte de marii teologi care au făcut faţă rigidelor erezii hristologice ale secolului al cincilea”. Mărturisirea sa apologetică, care „începe cu mult înainte de marii teologi care au făcut faţă rigidelor erezii hristologice ale secolului al cincelea, porneşte o luptă împotriva unei erezii care este tot timpul actuală în spaţiul culturilor întregii umanităţi. Această erezie vătămătoare ameninţa (omeneşte vorbesc) să arunce în aer tradiţia istorică şi însăşi istoricitatea Bisericii. Probabil că Sfântul Ioan Evanghelistul a scris Evanghelia şi Epistolele pentru respingerea acestei erezii. De la început şi până la sfârşit, el insistă asupra faptului că Logosul S-a întrupat cu adevărat şi L-au văzut cu adevărat martorii Săi oculari. În paginile Evangheliei şi ale Epistolelor Sfântului Ioan este realizată cea mai riguroasă sinteză a naturalului şi a supranaturalului, a sensibilului şi a inteligibilului, a istoriei şi a veşniciei. Vedem în Evanghelia lui o stăruinţă neclintită în ceea ce priveşte preexistenţa Cuvântului şi în realitatea duhului, şi totodată puternica polemică împotriva oricărei concepţii pur spiritualiste asupra lumii şi a vieţii. În ea se întâlnesc fizicul şi metafizicul, aşa cum este accentuat de la început faptul că Logosul S-a întrupat şi S-a sălăşluit întru noi” (Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, „Expunerea credinţei ortodoxe în confruntare cu creştinismul occidental”, traducere Nicuşor Deciu, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 169-170).

După îndelungi căutări şi frământări metafizice, filosofia păgână dobândeşte în epoca Bisericii primare valenţe şi perspective înnoitoare. Fenomenul de confluenţă cu vechile valori împlinea în mare parte echivalenţa simbolică a „altoirii măslinului cel din fire sălbatic în măslinul cel bun”, exemplu dat de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Dar şi aceia, de nu vor stărui în necredinţă, vor fi altoiţi; căci puternic este Dumnezeu să-i altoiască iarăşi. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic şi împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceştia, care sunt după fire, vor fi altoiţi în însuşi măslinul lor” (Rm. 11, 23-24). Din acest „măslin sălbatic” al culturii antice străbat trei altoiuri diferite ca formă şi fond: gnosticismul, iudaismul şi elenismul. Faţă de aceste direcţii de gândire şi expresie, „creştinismul pătrunde precum lumina şi se dovedeşte un crâncen judecător şi vindecător al tuturor. Din punct de vedere istoric şi filosofic, este extrem de importantă relaţia creştinismului cu cei trei factori culturali de mai sus” (Nikos Matsoukas, „Istoria filosofiei bizantine. Cu o anexă despre scolasticismul Evului Mediu”, traducere pr. prof. dr. Constantin Coman, Nicuşor Deciu, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 50).

Pentru a ajunge să înţelegem cât mai corect această primă etapă a teologiei şi vieţii creştine, trebuie să avem în vedere jertfa de sânge şi mărturisire a celor dintâi apologeţi ai Bisericii. Argumentele teologice, deşi lipsite de profunzimea tratatelor dogmatice de mai târziu, au avut menirea să lămurească o realitate ad extra, faţă de care Biserica şi o parte din fiii ei erau temporar nepregătiţi. Începând cu această perioadă se definesc primele forme ale Apologeticii creştine. Profesorul Ioan Gh. Savin vorbeşte despre faptul că „primele apologii”, delegate de Biserică spre a răspunde la atacurile din afară, aveau menirea să apere „părţile de doctrină mai des şi mai cu predilecţie atacate de adversari”. În mod concret, primii adversari declaraţi ai creştinismului sunt: „iudeii şi păgânii greco-romani, pe de o parte, şi credincioşii iudaizanţi, sau filosofanţii - gnosticii, pe de altă parte” (Ioan Gh. Savin, Curs de apologetică. Ches­tiuni introductive, Bucureşti, 1935, p. 14).