Preotul şi viaţa duhovnicească

Cred că preoţia începe îna­inte de preoţie. Încă de când omul e în anii fragedei tinereți, încă din copilărie, când îşi formează educaţia, obiceiurile, odată cu cei 7 ani de acasă şi chiar mai devreme, din momentul în care învaţă rugăciunea „Îngeraşul meu” împreună cu bunicii. Cred că sămânţa preoţiei e sădită din fragedă pruncie, iar la unii oameni rodeşte şi se face arbore mare de coboară păsările cerului şi se adăpostesc sub ramurile lui.

Am citit un pasaj în care profesorul îi întreabă pe studenţi: când începe Sfânta Liturghie? Odată cu binecuvântarea mare. Dar profesorul a călătorit şi mai mult în timp şi a spus că Liturghia începe odată cu frământarea aluatului pentru prescură, poate şi mai devreme, încă de când e treierat grâul sau chiar de când e plantată sămânţa în sol. Prin extensie, toată viaţa e o pregătire pentru Liturghie, cum toată viaţa omului care alege să-L slujească pe Dumnezeu e o pregătire pentru preoţie.

Am citit o carte a Episcopului Gurie Georgiu legată de preoţie. Prea­sfinţia Sa spunea că, în principal, ceea ce se urmăreşte la candidatul care aspiră la preoţie este să fie un om de calitate. Această calitate a omului se şlefuieşte şi se formează de-a lungul vieţii lui, se căleşte prin tot felul de evenimente pe care omul le parcurge şi astfel se coace. Modul cum se raportează omul la încercările vieţii dovedeşte dacă această calitate pe care o urmărea Episcopul Devei s-a format şi se poate construi pe temelia ei mai departe omul frumos care ar trebui să fie preotul. Aşadar, preoţia este nativă, omul se naşte cu ea şi o trăieşte toată viaţa lui, nu profesionist, ca o meserie oarecare, ci ca un mod de viaţă.

Afirma părintele Constantin Necula că, de departe, cea mai importantă materie pe care studentul o are de studiat la Facultatea de Teologie este limba română. Şi nu doar pentru ca mesajul să fie transmis frumos către enoriaşi, nu doar pentru ca să se exprime preotul elevat, fără greşeli flagrante de limbă, ci în principal pentru ca preotul să înţeleagă corect ceea ce citeşte, ceea ce învaţă, să ştie exact semnificaţia cuvintelor şi să exprime simplu mesajul către ceilalţi, să-şi însuşească în mod fidel Adevărul, învăţând pe alţii în acelaşi mod în care Mântuitorul i-a învăţat pe Apostoli: clar, simplu, cu multă dragoste.

Preotul luminează ca soarele peste enoriaşii săi, un înger luminat de harul lui Dumnezeu, care-şi împărtăşeşte propria viaţă cu cei care i-au fost încredinţaţi. De aceea, viaţa privată a preotului trebuie să fie în deplină concordanţă cu ceea ce învaţă. În răutatea lumii a apărut expresia hidoasă cum că „să nu faci ce face preotul, ci doar ce-ţi zice”. Dar ceea ce preotul nu trăieşte, degeaba zice. Exemplul personal grăieşte cât toate cuvintele la un loc, greşite sau corecte gramatical. Un preot care nu ţine post nu-i poate învăţa pe enoriaşii lui cum să ţină post, un preot dacă e beţiv îşi pierde din credibilitate, chiar dacă harul nu-l părăseşte, singurul moment când harul îl părăseşte pe preot e atunci când cade în erezie. Orice patimă ar avea preotul, el nu îi poate călăuzi pe oamenii care au aceeaşi patimă ca şi el dacă nu s-a curăţat el însuşi de acea patimă.

Misiunea preotului e dificilă, dar frumoasă. Pentru că orice lucru pe care îl faci împreună cu Hristos, oricât ar fi de greu, devine frumos. Iar cine face ceva fără Mântuitorul îşi pierde vremea, de aceea „cine nu adună cu Mine risipeşte”. Am cunoscut un preot din Parohia Luncani, judeţul Hunedoara. Filia era la Târsa, drept în vârf de deal, un deal aproape de dimensiunile unui munte. Drumul până acolo se face prin pădure. Oamenii sunt izolaţi de restul lumii, dar, paradoxal, parohia se măreşte, satul se populează tot mai mult, omul a învăţat să se refugieze în discreţie, în mijlocul codrului, ca să mai scape de tumultul lumii. Preotul s-a întâlnit pe cale şi cu ursul, viperele, şerpii târâtori fiind la ordinea zilei. Însuşi drumul până la parohia din deal e un urcuş duhovnicesc, preotul se umple de liniştea naturii care fuzionează cu rugăciunea gândului. Am văzut preoţi pe cal, preoţi în maşini de teren, preoţi mergând pe jos urcând muntele vieţii ca să facă misiune şi printre cei care au acces mai greu la informaţie.

Preotul se dedică în totalitate gospodăririi casei lui Dumnezeu ca şi de propria familie. Că dacă de familia lui nu se va putea îngriji şi de casa lui, cum va putea gospodări casa lui Dumnezeu? Dacă sluga care peste puţine a fost pusă a eşuat, cum va putea gospodări cele mari? Preotul este un părinte bun care-şi îngrijeşte copiii şi soţia, e blând la vorbă, nu joacă jocuri de noroc, nu-şi pierde vremea prin crâşmă (mai nou se numeşte pub), nu se ia la bătaie cu enoriaşii, nu este trădător, ci prieten loial, nu-şi înşală nevasta, om simplu, nedeprins cu agonisitul de bani şi averi, nu fură, nu înşală prietenii şi nici unui om, chiar dacă-i e necunoscut, nu îi răspunde urât şi repezit, degrabă dornic să sară în ajutor, milostiv şi bun la inimă, care apreciază frumosul, îl impresionează simplitatea şi o adoptă ca stil de viaţă, răbdător să te asculte, bun sfătuitor în necazuri şi peste toate Îl pune pe Dumnezeu mereu înaintea tuturor lucrurilor şi-L vede peste tot. În iarba fragedă din curtea lui, în copiii lui minunaţi, în fluturii care zboară şi se lasă uşor pe florile cu parfum îmbietor, în zborul rândunicii şi al berzei care se întoarce an de an la acelaşi cuib, în înotul sublim al peştelui în apele repezi de munte, în bâzâitul insectelor şi adierea vântului, bucurându-se de creaţia lui Dumnezeu, găsind mereu prilej de a-L felicita pe Domnul: „cât de frumoase sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.

Preotul este un om al rugăciunii, căci ce folos să vorbeşti despre Dumnezeu dacă nu vorbeşti cu El.

În acelaşi timp, preotul trebuie să devină conştient de responsabilitatea uriaşă pe care o are, acela de păstor al sufletelor care i-au fost încredinţate. Părintele Constantin Necula a spus într-o conferinţă: „Preoţii cu greu se mântuiesc, vă dau scris”. E de înţeles, că preotul are şi mai multe piedici pe calea mântuirii, pentru că, pe lângă cele ale lui, apar cele ale oamenilor aflaţi sub grija lui şi cuvintele care alunecă pe negândite lasă urme în sufletele lor. Faptele pe care le faci nu trebuie să fie spre sminteală oamenilor care, într-un moment de lipsă de cugetare duhovnicească, aleg să se rupă de biserică, şi cine va da socoteală pentru sufletele lor?

Preotul trebuie să fie un slujitor care se perfecţionează mereu. Perfecţionarea e continuă, afli pe parcursul slujirii lucruri pe care nu le-ai ştiut, puncte de vedere ale Sfinţilor Părinţi care îţi pot lumina mintea şi mai mult. Preotul trebuie să fie cititor profesionist. Să asculte conferinţele celor mai mari ca el, să citească volumele scrise de cei sporiţi. Nu poţi parcurge decât o bibliografie sumară în timpul facultăţii, iar unele cărţi trebuie citite din pasiune şi bucurie. Astfel, informaţia se întipăreşte şi mai bine în minte.

În preoţie vii din bucurie şi că ţi-e drag. Cine consideră preoţia doar ca pe o meserie din care îşi ia salariul sau poate profita de pe urma donaţiilor, acela mai bine ar studia altceva, sunt atâtea alte domenii interesante şi frumoase. De exemplu, studiul animalelor sălbatice în mediul lor natural. O meserie frumoasă şi nobilă.

Preotul trebuie să se jertfească pe sine însuşi luându-L model pe Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, care după dobândirea Duhului Sfânt nu s-au mai înfricoşat de cele ale lumii. Sfântul Petru, care până mai ieri fusese cel care se lepădase de Învăţătorul din cauza fricii, e total transformat mai târziu. Vedem în Faptele Apostolilor modul curajos în care răspunde în faţa sinedriului, în faţa celor care i-au somat să nu mai vorbească despre „Omul acela”. „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu.”

Sfântul Serafim de Sarov spunea că scopul vieţii unui om este dobândirea Duhului Sfânt. Şi mai zicea părintele Serafim că uleiul din candelele fecioarelor înţelepte asta era, Duh Sfânt. Faptele bune, postul sunt doar căi de dobândire. Preotul care înţelege acest lucru va fi credibil şi în faţa enoriaşilor.

Preoţia este o vocaţie şi un act de curaj, ca al lui Petru din faţa sinedriului. Doar un curaj nebunesc i-a făcut pe Apostoli să se bucure că au fost bătuţi, că s-au putut învrednici a pătimi pentru Domnul. Un curaj născut din dragoste, din iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele. Curajul şi nebunia frumoasă a credinţei. Nădejdea nestrămutată în Dumnezeu şi iubirea sinceră de copil, doar acestea pot duce viaţa preotului spre mântuire şi odată cu el, ca un magnet, oamenii care s-au lăsat agăţaţi şi fermecaţi de ea.