Preţul corect. Despre 2 Regi 24, 24 şi 1 Paralipomena 21, 25

Pentru că mi-am atras o serie de critici cu privire la articolul „Cine l-a ucis pe Goliat“ din „Ziarul Lumina“, 10 septembrie 2009, se cuvine să dau câteva lămuriri, folosindu-mă şi de un alt exemplu, cred eu, edificator.

În nici un caz intenţia nu mi-a fost să contest Sfânta Scriptură sau literatura hagiografică (Vieţile sfinţilor). Mai degrabă, din profund respect faţă de ele, am încercat să explic unele nepotriviri, pe care unii (răuvoitori) le cataloghează drept erori sau exagerări, dar pe care le putem rezolva prin înţelegerea mai exactă a cadrului literar. Astfel spus, se pune problema înţelegerii speciilor literare cu care operează autorul biblic.

Literalism şi metaforă

La ce mă refer? Unii consideră că respectarea adevărului Sfintei Scripturi se face prin înţelegerea literală a celor scrise. Să numim o asemenea citire „interpretare literalistă“. Dacă Scriptura relatează un eveniment, acesta trebuie înţeles ca adevărat obiectiv în literă. Dacă se scrie că Matusalem a trăit 969 de ani, ar însemna că a trăit fix atâţia ani în mod real. Şi exemplele pot continua.

Totuşi, chiar şi aceşti reprezentanţi ai lecturii literaliste trebuie să fie de acord că cel puţin anumite texte nu pot fi înţelese după sensul lor gramatical. Mai există şi metafore. De pildă, în cazul unui verset folosit spre exemplificare şi de Origen, când munţii sunt întrebaţi de ce saltă ca berbecii (Ps. 113, 16), nu trebuie să ne gândim că autorul inspirat al Psalmului se adresează munţilor şi aşteaptă de la ei un răspuns, nici că aceştia „saltă ca berbecii“. Puţin probabil de altfel şi că s-ar referi la un cutremur obişnuit. Este clar, cred, că aveam aici de-a face cu o metaforă: cosmosul întreg recunoaşte puterea lui Dumnezeu, iar aceasta este un adevăr teologic.

Bine, mi s-ar putea replica, aceste metafore sunt evidente. Dar cum mi-am permis să afirm că 1 Regi 17, lupta dintre David şi Goliat, ar putea fi o metaforă, o istorie teologizată? Nu distrug prin aceasta adevărul biblic?

Dilema preţului ţarinii

Acum mă voi sluji de exemplul anunţat în titlu. Este tot din viaţa marelui rege David. În Istoria Deuteronomistă (am definit-o în articolul trecut) se prezintă cumpărarea de către David a unei ţarini în Ierusalim, pe care va fi ridicat mai târziu Templul. El cumpără ţarina respectivă de la un oarecare Aravna (sau Ornan), căruia ţine neapărat să-i plătească, neacceptându-i darul cu care acesta se oferă. Nu se cuvenea, spune David, să-i închine lui Iahve un bun primit în dar. Se continuă în 2 Regi 24, 24: „Şi a cumpărat David ţarina şi boii cu cincizeci de sicli de argint (cca 570 grame de argint)“.

Dacă însă ne vom uita la relatarea din Istoria Cronistă (definită iarăşi în articolul precedent), vom observa că acolo preţul diferă. 1 Paralipomena 21, 25 spune: „Şi a dat David lui Ornan pentru acest loc şase sute de sicli (cca 6.900 g) de aur“. Ornan este o variantă a aceluiaşi nume Aravna (LXX are în ambele locuri Orna). Contextul certifică faptul că este vorba de una şi aceeaşi persoană, de unul şi acelaşi eveniment: cumpărarea ţarinii pe care se va ridica Templul din Ierusalim.

Unii s-ar putea întreba dacă nu este cumva o simplă greşeală de copiere. Manuscrisele biblice nu au ajuns la noi în original, ci în numeroase copii păstrate la distanţă de câteva sute de ani chiar faţă de original. Un copist neatent ar putea „mânca“ o literă, sări un cuvânt etc. În Biblia ebraică şi în Septuaginta greacă sunt numeroase asemenea exemple, pe care oricine le poate urmări în aparatul de la subsol al ediţiilor critice. Atenţie, coruperea unui text nu înseamnă punerea la îndoială a enunţului acelui text, cu atât mai puţin a adevărului de credinţă. Este doar o eroare, cum sunt astăzi greşelile de tipar, pe care critica textuală le poate (parţial) îndrepta.

Privind însă cele două texte cred că trebuie să excludem total posibilitatea unei greşeli de copist. De ce? Pentru că nu doar cei 50 de sicli au devenit 600 (şi nu avem motive să credem că pe atunci în Israel se foloseau cifre care puteau fi uşor confundate unele cu altele), ci „argintul“ din primul text a devenit „aur“ în al doilea. Mai mult, dacă e să fim foarte atenţi, observăm că boii nu mai sunt incluşi în preţul respectiv al ţarinii, ci lăsaţi deoparte, iar suma acoperă exclusiv ţarina pentru viitorul Templu.

Avem de-a face cu o dilemă insurmontabilă. Interpretarea literalistă nu ne poate ajuta cu nimic. Care este preţul corect? Nu pot fi amândouă deopotrivă corecte.

Simbolismul numărului 12

Dacă privim în ansamblu şi ţinem cont de specia literară putem înţelege dilema. Să observăm întâi diferenţa între sume. 50 de sicli - 600 de sicli. În Istoria Cronistă suma e mai mare de 12 ori. Oare 12 nu este un număr simbolic foarte important în Scriptură? În Vechiul Testament sunt 12 triburi ale lui Israel născute din 12 patriarhi. Templul din Ierusalim funcţiona ca un sanctuar pentru toate cele 12 triburi, iar după teologia deuteronomistă era şi singurul sanctuar legal, situaţie continuată şi de teologia Istoriei Cronistă. Era interzis orice altar din provincie, orice sanctuar (deşi autorii biblici ştiau că de-a lungul istoriei au funcţionat numeroase locuri sfinte: Betel, Sichem, Beerşeba, confirmate şi de arheologie). Avem de-a face cu o relatare-simbol. Şi tradiţia iudaică (de exemplu rabinul Raşi din sec. XI-XII) lega suma de 12 ori mai mare de numărul triburilor israelite.

În plus, diferenţa argint-aur era în epoca persană de aproximativ 1 la 12 (un daric de aur cântărea cam 8,33 g şi valora 20 de sicli de argint cu greutatea cuprinsă în general între 5,20-5,40 g). Avem deci de-a face cu o sumă amplificată de 12 ori câte 12. E adevărat, preţul de 50 de sicli nu era unul mic, dar nici unul impresionant. Pe Ieremia l-a costat 17 sicli o ţarină din Anatot (Ieremia 32, 9), însă Avraam a plătit 400 de sicli de argint pentru peştera Macpela şi ţarina din jur cu tot cu copaci (Facere 23, 16-17). Pentru Istoria Cronistă cei 50 de sicli de argint din Istoria Deuteronomistă constituiau un preţ socotit prea scăzut. Pământul templului era foarte important, deci trebuia să fie şi foarte valoros.

Prin aceasta Istoria Cronistă arată că locul Templului este mai valoros decât necropola patriarhilor. Templul trebuia de fapt să fie considerat cel mai valoros din întregul pământ, pentru că era dedicat lui Iahve, Dumnezeul cel adevărat. Iar Istoria Cronistă sugerează valoarea printr-o sumă simbol.

Există fapte adevărate şi fapte „mai puţin adevărate“?!

Exemplul de mai sus ne învaţă următoarele lucruri. Chiar şi o relatare aparent obiectivă din Scriptură poate să funcţioneze de fapt ca una metaforică, simbolică. Ea nu devine prin aceasta „mai puţin“ adevărată, cum ar crede literaliştii, ci, dimpotrivă, îşi păstrează nealterat conţinutul. Ea rămâne teologic adevărată. Pământul Templului este teologic foarte valoros.

Desigur că, istoric, preţul mai mic este mai credibil. E mai explicabilă creşterea lui, amplificarea de 12 ori câte 12 din motivele invocate mai sus, decât procesul invers, ieftinirea care nu ar avea nici o explicaţie.

La fel am „calculat“ şi în cazul relatării despre lupta dintre David şi Goliat. Era mai explicabilă notiţa aceea din 2 Regi 21, 19 decât relatarea din 1 Regi 17. Istoric, părea că Elhanan era cel care l-a ucis pe Goliat, dar „teologic“ rămâne şi David, în măsura în care devenise un simbol teologic al credinţei în Iahve. Lupta dintre David şi Goliat devine simbolul războiului nevăzut cu puterile întunericului.

Nu consider o clipă că prin aceste aprecieri textul biblic şi adevărul de credinţă au ceva de suferit. Dimpotrivă. Aceasta ne ajută să înţelegem mai bine specia literară a anumitor pasaje biblice. Şi noi astăzi ţinem cont aproape inconştient de specia şi de genul literar. Facem diferenţa între o poezie, o reclamă, un proces verbal, un slogan electoral sau un pamflet.

Corectitudinea textului biblic

Suntem poate prea tributari pozitivismului dacă socotim adevărat doar textul de tip jurnalistic, procesul verbal, relatarea obiectivă. Poate că desconsiderăm prea mult metafora, poeticul, simbolicul, miticul. Data trecută făceam comparaţia cu literatura hagiografică, nu în sensul că negam martiriul vreunui sfânt, ci în sensul că încercam să explic de ce în Sinaxare de exemplu un anume martir are timp să ţină o cuvântare în faţa torţionarilor. În realitate, istoric vorbind, e puţin probabil că a dispus de un asemenea timp. Totuşi, specia literară a martiriului permite includerea unei predici moralizatoare. Este un text care se citea şi se citeşte în Biserică, pentru ascultătorii credincioşi, nu un proces verbal al execuţiei martirului respectiv. La aceasta mă refeream când vorbeam de „înflorituri“. Dacă termenul este prea deplasat, se poate cu uşurinţă găsi un înlocuitor.

Revenind la exemplul discutat, într-adevăr, ne-a ajutat foarte mult că am avut la dispoziţie două texte paralele, fiecare prezentând anumite particularităţi. Diferenţele dintre ele sunt cele care ne-au permis să înţelegem mai bine funcţia unui text care altfel putea să fie considerat obiectiv. Căci ce poate părea mai obiectiv, mai sec, mai „adevărat“ decât preţul menţionat al unei cumpărături?!

Totuşi, faptul că până şi o asemenea relatare poate fi încărcată de simboluri ne arată că trebuie să fim foarte precauţi atunci când găsim „erori“ şi „contradicţii“ în textul biblic. Textul biblic nu poate fi eronat. Exact aceasta încercam să demonstrez. Recent a apărut şi în traducere română o carte scrisă de un teolog luteran: Walter-Jörg Langbein, Lexiconul erorilor biblice, trad. Silviu Dancu, Paralela 45, Bucureşti, 2005. Un asemenea lexicon nu trebuie să ne sperie, tocmai pentru că în multe cazuri, plecând de la recunoaşterea speciei literare, putem să explicăm asemenea „erori“. Evident nu sunt de acord cu multe afirmaţii ale autorului, unele cazuri nu sunt deloc nici măcar contradicţii. Pe altele interesante poate o să le discutăm. Dar, dincolo de titlul comercial, am putea găsi pozitiv demersul de cercetare sinceră, fără patimă, a unor texte biblice care conţin aparent probleme. Unele pot fi rezolvate satisfăcător, altele nu le pot aduce bibliştilor decât ipoteze şi… migrene.

Reiese, cred eu, destul de clar că specia literară devine o problemă foarte importantă, de care şi Sfinţii Părinţi erau conştienţi. Discutând textul din Facere 3, 22: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul“, Sf. Maxim Mărturisitorul arată că acesta nu trebuie înţeles literal, ca şi cum omul ar fi dobândit cunoaşterea divină, ci Dumnezeu vorbeşte „în chip ironic şi osânditor“ (Răspunsuri către Talasie, 44, în: Filocalia, trad. D. Stăniloae, vol. 2, Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 164-165). Dar ca să deosebeşti ironia de afirmaţia categorică trebuie să depăşeşti litera.