Prezentare sinoptică a patimii akediei

După cum se știe, akedia este un termen ce desemnează o patimă a sufletului care în prezent a atins o notorietate demnă de luat în seamă. Noțiunea pe care ne propunem s-o prezentăm aici este specifică vocabularului spiritualității creștin-ortodoxe, formulată și explicată, în amănunt, în primul mileniu creștin de către Sfinții Părinți care, prin scrierile lor, au alcătuit ceea ce astăzi numim Sfânta Tradiție a Bisericii. Din examinarea acestei Tradiții se poate constata faptul că akedia este o patimă foarte minuțios examinată, în special în mediile monahale din Egipt și până în Siria și, mai cu seamă, se cuvine menționat că cei mai faimoși nevoitori, din toate aceste locuri, ne-au lăsat texte memorabile și extrem de utile în vederea abordării akediei. 

Este foarte important de semnalat încă de la început, pentru buna înțele­gere a expunerii temei, faptul că Părinții Bisericii au folosit pentru akedia, ca și pentru toate cele opt patimi capitale care îl pot ispiti pe creștin, trei denumiri diferite, dar care se completează reciproc. În fapt, aceste trei numiri creionează un tablou „clinic” complet. Acestea sunt: patimă, gând al rău­tății și demon. Această caracteristică este absolut esențială pentru oricine studiază tradiția ascetică a Bisericii! De altfel, se poate observa că diferiții scriitori biseri­cești, din toate timpurile, folosesc aceste trei numiri cu același sens, chiar dacă arată preferință spre o anumită numire dominantă. În consecință, sintetizând lucrurile, se poate afirma că între aceste trei realități există o relație extrem de strânsă, care s-ar putea exprima în acest fel: demonul este cel ce stâr­nește patima printr-un anumit gând al răutății care, la rândul său, află terenul propice într-un suflet concret care primește acest gând și, care, în final, ajunge să fie robit de patimă. Spre pildă, Evagrie Ponticul nu­mește akedia „demonul amiezei”, după Psalmul 90, 6. La fel, Sfântul Efrem Sirul se roagă Domnului să nu-i dea „duhul trândăviei”.

Desigur, există și situația în care sufletul omului își poate singur cultiva sau aminti anumite gânduri pătimașe sau poate cultiva gânduri lumești care să-l ducă, în cele din urmă, spre o anumită patimă. Cu toate acestea, nu poate fi exclus aportul demonului și al gândului trimis de acesta care, la un moment dat, a venit din afară și a fost acceptat și, astfel, a devenit stăpân peste partea conducătoare a sufletului, adică peste minte (nous).

Din acest motiv, spiritualitatea ortodoxă a insistat totdeauna pe acești trei factori fundamentali în înțelegerea patimilor și nu a redus niciodată mecanismul unei patimi doar la mișcările psihice prin care poate trece o anumită persoană. Totuși, pentru o abordare mai analitică și pentru a evita desele paranteze, vom numi akedia cel mai adesea patimă, fără însă să uităm vreodată prezența implicită a celorlalți doi factori.

Așadar, am putea concluziona că aceste trei caracteristici de mai sus disting, în mod special, învăță­tura Ortodoxiei cu privire la patimi, de oricare altă abordare a acestei teme, fie ea sociologică sau psihologică, sau religioasă, sau de oricare alt fel. 

Lupta cu patimile este specifică creștinului

Un aspect important legat de apariția patimii este cel al motivației luptei creștinului împotriva akediei și în general a oricărei patimi (potrivit tradiției ortodoxe, unanim recunoscute, există opt patimi generale, enumerate de obicei în această ordine: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de ar­ginți sau filarghiria, mânia, întris­tarea, akedia, slava deșartă și mândria). Aici trebuie menționat că, în Creștinism, individul nu-și propune să scape de vreo patimă întrucât îi provoacă vreun disconfort sau indispoziție sufletească sau conflict cu cei din jur, ci întrucât patima, oricare ar fi aceasta, îi împiedică omului legătura cu Sfânta Treime, îl lipsește de binefacerile lui Dumnezeu și de făgăduin­țele Sale, care privesc propria lui mân­tuire. De altfel, acesta este și răspunsul omului în fața Iconomiei dumne­zeiești, adică în fața motivului pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu.

De asemenea, o caracteristică extrem de importantă pe care o întâlnim în învățătura ortodoxă despre lupta cu patimile se referă la faptul că biruința asupra akediei și a patimilor în general, dincolo de ne­voin­ța personală și de sfaturile esențiale ale duhovnicilor îmbună­tățiți, Sfinții Părinți o atribuie mereu harului lui Dumnezeu. De aceea, dobândirea harului, în tra­di­ția ortodoxă, este totdeauna sinonimă și cu biruința asupra tuturor patimilor, cu stăpânirea asupra lor. 

Revenirea în actualitate

În final, se cuvine să mai men­țio­năm faptul că patima desemnată prin numele de akedia nu este doar una specifică perioadei primare a Creștinismului sau exclusiv viețuirii monahale, ci poate pune stăpânire pe creștinul de orice con­diție și din orice vreme. Din acest motiv, radiografia făcută acestei patimi de către Părinții Bisericii ne poate ajuta, în chip salvator, în diagnosticarea și în aflarea remediilor necesare combaterii acestei patimi în epoca noastră, numai să-i putem noi identifica cauzele aduse la zi, adaptările contextuale și să-i distingem formele specifice prin care aceasta se manifestă în modernitate. Așadar, folosul înțelegerii gândirii patristice asupra patimilor în general și al akediei în special este deosebit de mare și pentru noi cei ce trăim în acest moment istoric.

De asemenea, nu putem să nu semnalăm apariția în ultima vreme a unor lucrări care se apleacă asupra complexei analize a patimii akediei și identifică simptomele acesteia într-una dintre cele mai răspândite suferințe sufletești care există astăzi, anume în depresie. Astfel, se pare că în contemporaneitate foarte multă lume suferă de akedie, chiar foarte mulți dintre creștinii practicanți, și aceasta, fără să știe de ce anume pătimește. Prin urmare, recursul la textele clasice filocalice poate constitui un punct de plecare fundamental pentru a înțelege și a tămădui în mod corect patima akediei dimpreună cu toate efectele ei.