Programul în viaţă, condiţia sporirii duhovniceşti

Deşi trăim într-o lume care de multe ori ne face să plecăm capul a resemnare şi dezgust, trebuie, în calitate de creştini, să îndrăznim şi să învingem, după îndemnul lui Hristos, tot ceea ce ne barează drumul către Împărăţie. Părinţii Bisericii, cei din vechime sau cei de astăzi, ne amintesc că avem un Tată iubitor, Care ne îndeamnă să păşim spre El, Care ne va ieşi în întâmpinare. Nouă nu ne rămâne decât să punem rânduială în viaţa noastră şi să oţelim voinţa ce ne mişcă spre mântuire.

Dacă ar fi să întrebăm în jurul nostru, probabil că majoritatea celor interogaţi ar spune că viaţa, în general, e mai curând grea decât uşoară. De altfel, nu degeaba vorbesc Părinţii Bisericii de "valurile vieţii", despre lumea aceasta ca despre o "vale a plângerii" şi de faptul că tindem cu toţii spre "limanul mântuirii". Aşa stând lucrurile, de multe ori ne plângem de cele ce compun existenţa noastră şi nu de puţine ori, conştient sau nu, încercăm să găsim ţapi ispăşitori: fie părinţi care nu ne-au fi sprijinit cum trebuie, fie prieteni care ne-au trădat încrederea, fie chiar şi Dumnezeu, pentru că ne-a adus într-o astfel de lume. În felul acesta, odată ajunşi aici cu gândirea, trăim descurajarea în faţa vieţii, deznădejdea, cu toată pleiada ei de stări... şi suntem vii, dar parcă nu trăim, iar din păcate unii ajung să-şi ia şi zilele. Nu e uşor să te descurci cu povara unor asemenea gânduri şi, chiar la auzul expunerii lor, un oftat tot îşi face apariţia. Cert este că, dincolo de simţăminte şi de gânduri, cel mai rău lucru este descurajarea însăşi, această dispoziţie a sufletului care secătuieşte tăria oricărei forţe sau puteri spirituale.

Descurajând, ne depărtăm de Dumnezeu

Orice pom se cunoaşte după roade, în consecinţă, e clar că rodul deznădejdii nu creşte în pomul cel bun. De fapt nu sunt lucruri necunoscute acestea, dar iată câteva cuvinte ale părintelui Arsenie Papacioc care ne fac să realizăm că la aşa ceva nu prea am dat atenţie: "Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca, indirect, să poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi dacă reuşeşte nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă omului o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat, şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu; şi, iată, acesta e scopul atins de vrăjmaşul".

Poate că ne-am îngăduit nouă înşine, până acum, să zacem în descurajare şi să nu acţionăm în nici un fel, dar, auzind cuvintele de mai sus, te cam cuprinde teama şi îţi pui semne de întrebare. Dacă păcatul cel mai mic nu-i chiar aşa de mic, cum rămâne cu deznădejdea şi delăsarea ce o însoţeşte, care, după spusa amintită a părintelui Arsenie, reprezintă încununarea tuturor relelor? Înseamnă că nu e puţin lucru să cazi în deprimare şi nepăsare. Nu e de stat aşa. Nu ne putem permite descurajarea, căci e diabolică, e, până la urmă, neomenească şi, oricând o simţim înfiripându-se în inima noastră, e spre folosul nostru să o aruncăm cu îndârjire ca ceva ce nu e de-al nostru. Să-i spunem: "Eşti falsă şi otrăvită! Nu te vreau în viaţa mea! Nu mă păcăleşti".

Vorbind despre akedie, acea stare de spirit ce îmbină într-un mod nefast descurajarea cu nepăsarea, neglijenţa şi dezgustul faţă de toate, Cuviosul Iosif Isihastul, cunoscut şi simplu ca Gheron Iosif, afirmă cu tărie că este mai păgubitoare decât chiar colosul patimilor: mândria. "Slava deşartă prăpădeşte vistieriile ascunse, în timp ce akedia nu te lasă nici măcar să le aduni. Akedia seamănă cu seceta, din pricina căreia nu încolţeşte nimic. Slava deşartă îi vatămă pe cei ce au rod, pe cei ce au sporit, în timp ce akedia îi păgubeşte pe toţi, pentru că şi pe cei ce vor să pornească îi împiedică, şi pe cei sporiţi îi opreşte, şi pe cei neştiutori nu-i lasă să înveţe, şi pe cei înşelaţi îi împiedică să se întoarcă, şi pe cei căzuţi nu îi lasă să se ridice, şi, în general, pentru toţi cei pe care îi robeşte, akedia este distrugătoare. (...) Există desigur şi alte pricini ale căderii nevoitorului, deoarece şi slava deşartă îi aduce mari distrugeri, dar în comparaţie cu hoiturile neglijenţei, acestea sunt mult mai puţine. Neglijenţa distruge, de obicei, rădăcinile şi principiile".

Motivul pentru care descurajarea, akedia, neglijenţa, sau oricum am numi-o, atacă principiile însele este pentru că are ca punct de pornire puţina credinţă în Dumnezeu, puţina încredere în cuvintele Lui Care ne-a îndemnat să îndrăznim, fiindcă El a biruit lumea (Ioan 16, 33) şi este cu noi până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Spune tot Iosif Isihastul: "Numai sufletul viteaz, ce are ca temelie credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, răstoarnă această uneltire". De asemenea, motivul pentru care bărbăţia este considerată virtute e pentru că are ca bază o apropiere strânsă de Dumnezeu fundamentată pe credinţa în El, iar noi am văzut, de la părintele Arsenie, că tocmai împotriva acestei apropieri complotează demonii. "Numai cu bărbăţie şi cu hotărâre poate fi înfruntat diavolul care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită, iar nu numai să vatăme". Înţelegem, astfel, cum poate credinţa să ne fie pavăză (Efeseni 6, 16).

Perseverenţa oferă posibilitatea educării obişnuinţei celei bune

Nici aici Părinţii nu ne lasă singuri, pentru că, din experienţa lor şi a altora, şi-au dat seama că şi voinţa trebuie îngrijită pentru a ne putea fi de folos, după cum a lăsat-o Dumnezeu. Sunt lucruri care o slăbesc şi altele care o sprijină, iar Gheron Iosif mărturiseşte cu tărie că nimic nu lasă voinţa să se ofilească precum neglijenţa, neorânduiala şi nimic nu o întăreşte mai mult decât un program de viaţă chibzuit. "Începutul dobândirii caracterului şi a personalităţii se află în stăruinţa de a urma un mod de viaţă programat şi sistematizat. Prin respectarea statornică a unui program, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa noastră este luptă. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte atât reuşita noastră ca hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit."

Este de subliniat folosirea de către Părintele Iosif Isihastul a noţiunilor de "caracter" şi "personalitate" atunci când vorbeşte de probleme duhovniceşti, fiindcă multă lume percepe creştinismul, mai ales Ortodoxia, ca fiind pentru oamenii slabi, lipsiţi de caracter, însă cert este că singurul om cu adevărat puternic şi nobil este sfântul, cel care a dat formă în sine rânduielii "bune foarte" lăsate de Dumnezeu.

Ceea ce aduce un mod de viaţă programat în mod conştient şi liber, nu impus din afară, este exersarea tocmai a acelei perseverenţe de care aminteam, perseverenţă ce oferă posibilitatea educării unor noi obişnuinţe, bune. Voinţa trebuie fortificată în mod sistematic, deoarece, dacă nu e utilizată, îşi pierde din tărie, după cum o grupă de muşchi nefolosită ajunge să se atrofieze, iar pusă la treabă, se întăreşte. De asemenea, cel care urmează o rânduială în viaţă este cu adevărat liber, pentru că alege el însuşi un mod de a trăi, prin propria voinţă conştientă, nu îi este impus din afară sau chiar dinăuntru prin impulsuri ale subconştientului.

Despre Gheron Iosif ucenicii săi mărturisesc următoarele: "credea cu tărie că nu era întâmplător devotamentul său faţă de programul isihast, ci că era o menire dumnezeiască". De altfel, e ştiut că Dumnezeu nu e al neorânduielii. Avem chiar un exemplu concludent în care Domnul, printr-un înger al Său, ne-a învăţat leacul deprimării. E vorba despre o întâmplare, istorisită în Pateric, din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care, în ciuda măreţiei lui duhovniceşti, nu a scăpat de ispita akediei: "Sfântul Avva Antonie, şezând odată în deşert, a fost cuprins de akedie şi de o mare întunecare de gânduri. Şi zicea către Dumnezeu: "Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?" Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pe cineva ca pe sine şezând şi lucrând, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se, apoi iarăşi şezând şi împletind funia, apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era un înger al Domnului trimis spre îndreptarea şi încredinţarea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: Fă aşa şi te vei mântui!. Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală; şi făcând aşa se mântuia".

Ce putem concluziona din experienţa amintită a Sfântului Antonie e, în primul rând, că Dumnezeu l-a învăţat să nu trăiască la întâmplare, după cum are sau nu are chef, ci să aibă o rânduială, un program. În al doilea rând, programul e format din muncă şi rugăciune; muncă, deoarece omul e viu şi nu e în firea lui să stea, ci să fie activ, fiecare după vocaţia şi ştiinţa lui, şi rugăciune, pentru că Dumnezeu e viaţa, "Vistierul tuturor bunătăţilor" şi de la el ne luăm puterea, vioiciunea şi adevărata comuniune. Fiinţa umană este ontologic comunională, iar cel care se lasă ispitit de avântul nesăbuit de a munci, de a produce pentru sine, e firesc să se îndrepte spre anormal şi să cadă în deznădejde, căci numai persoana satură cu adevărat, nu lucrul.

Tot Avva Iosif Isihastul învaţă că "programul în viaţă este condiţia cea mai importantă a sporirii duhovniceşti. Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce au fost date din vechime în vederea bunei petreceri omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integrităţii caracterului omului, după căderea protopărinţilor, cerea crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufleteşti şi trupeşti care se slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de trebuinţă legea şi poruncile şi rânduielile? Răspuns: când omul îşi va redobândi personalitatea prin dumnezeiescul Har şi acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire (I Cor. 15, 54)". Prin urmare, din pricina caracterului nestatornic al firii umane afectate de păcat, o rânduială de viaţă e trebuitoare nu doar începătorilor, ci şi celor avansaţi în viaţa duhovnicească. De altfel, mai ales pe culmile virtuţii e mai periculoasă căderea şi e nevoie de o hotărâre mai fermă, căci, am văzut, diavolul nu iartă pe nimeni.

"Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge!"

Viaţa nu e joacă, deşi noi, în inconştienţa noastră, o tratăm ca şi cum ar fi o ciornă care cândva, poate, va fi transcrisă pe "curat" şi tocmai de aceea avem nevoie de multă bărbăţie, de multă determinare şi curaj. Omul nu a fost făcut ca să se ofilească în descurajare, iar Dumnezeul nostru, Dumnezeu Cel viu, dovedit prin El Însuşi şi prin sfinţii Lui, nu e fitecine şi nu minte când spune că este cu noi şi ne iubeşte şi ne întăreşte. E adevărat că nu e uşor, când zaci zdrobit de deznădejde, să îţi spui cuvintele acestea şi să le şi crezi, dar e bine să ne aducem aminte de a cerceta gândurile noastre ale cui roade sunt şi de a nu crede minciuna dracilor care ne spun că noi suntem slabi şi că Dumnezeu nici nu ne bagă în seamă. Lui nu îi trebuie mult de la noi ca să aibă motiv să ne iasă în întâmpinare. "Avem marele avantaj că suntem foarte iubiţi de Dumnezeu, iubiţi dincolo de închipuirea omenească şi îngerească. Deci nu ne va lăsa... Dar să ne găsească Dumnezeu în mişcare. Să ne găsească pe poziţie; ne ajută, ne ţine de mână să ajungem la "Ierusalim". Dacă nu eşti pe şoseaua care duce la Ierusalim, nu te mai ţine de mână, că eşti pe un drum lăturalnic. Dacă eşti în mişcare, Dumnezeu te ajută. Pentru că nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge! Deci nu doar să zici că vrei să faci cutare lucru, ci să mişti să-l faci şi atunci te ajută harul: când ai început să păşeşti! Te-ai oprit, s-a oprit şi harul. Dai voinţă, iei putere! Dar dacă dai voinţă la fiecare pas, viaţa ta e o curgere continuă, pentru că e o curgere continuă de har".

Auzind cele de mai sus, parcă îţi vine să râzi de bucurie şi să zici: Ce Tată iubitor avem! Nu trebuie decât să îţi faci curaj, să vrei şi să păşeşti într-acolo. Nici măcar "să mergi" nu zice, ci "să păşeşti", oricât de mici şi temători ar fi paşii, iar Dumnezeu nu va întârzia, dacă eşti cu inima deschisă şi smerită. E adevărat, după cum ar spune unii, că nici voinţa nu-i uşor de găsit când eşti clătinat de atât timp de deprimare. Când ai fost fricos şi deznădăjduit toată viaţa, te dezlipeşti cu greu de vechiul tu, dar să nu uiţi să te strădui cât de puţin şi să nu te dai bătut.

Pericolul neorânduielii

Gheron Iosif era foarte atent să îi ţină treji pe ucenicii săi, să-i ţină "în priză", pentru că, aşa cum afirmă şi părintele Arsenie Papacioc, nimic nu urăşte diavolul mai mult decât omul treaz, omul viu. Viaţa duhovnicească cere multă dăruire şi seriozitate, de aceea Cuviosul Iosif îşi îndemna o uceniţă: "Ascultă, fiica mea; dă ascultare cuvintelor mele. Să mergi cu multă seriozitate". Din nou părintele Arsenie ne spune: "Dacă aţi fi simţit gheara diavolului pe spinarea voastră, n-aţi mai fi amânat pocăinţa!"

Această seriozitate cu care trebuie tratată viaţa noastră i-a făcut pe părinţi să fie atenţi chiar şi la cele mai mici detalii, aparent fără legătură cu problemele sufleteşti şi să ţină o rânduială în toate. Povestea Gheron Iosif despre un călugăr îmbunătăţit pe nume Teofilact, pe care l-a cunoscut în Muntele Athos, că ţinea cu străşnicie la respectarea programului de viaţă şi a ordinii. Se pare că ar fi spus unui frate ce dorea să se nevoiască alături de el: "Ascultă, fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai o rânduială şi un program, pentru că fără acestea nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre, aşa cum ţi le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorânduiala, te voi ruga să-ţi iei lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti".

Nouă, celor mai lumeşti, trebuie să recunoaştem că ni se pare puţin exagerată poziţia bătrânului Teofilact, dar ceea ce nu luăm în considerare este că nici un detaliu nu este de neluat în seamă când vine vorba despre mântuire. Cei ca Antonie, Gheron Iosif sau Teofilact ştiau valoarea sufletului, gravitatea păcatului şi pericolul neorânduielii, de aceea nu voiau să aibă atingere cu acestea două din urmă.

În lumea contemporană nu mai realizăm importanţa faptului de a fi treji, de a privi lucrurile în faţă şi de a ne ordona traiul astfel încât noi să fim stăpânii noştri. De aceea ne şi descurajăm aşa uşor. Soluţia nu e să evadezi într-o lume de carton. Diavolul abia aşteaptă să ne buimăcească în iureşul vieţii agitate pe care o ducem, a vieţii dezordonate pe care ne-o îngăduim. Până la urmă, viaţa e frumoasă ori urâtă, în funcţie de cum ne raportăm la ea.