Psalmul 2, între prefigurarea osândirii Mântuitorului şi a începutului Apocalipsei

„Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșer­tă­ciuni? Ridicatu-s-au împărații pământului și căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului și a Unsului Său, zicând: «Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor»” (Psalmi 2, 1-3). Debutul Psalmului 2 a fost interpretat ca referindu-se la unirea nelegiuită a multor facțiuni împotriva Mântuitorului, culminând cu osândirea la moarte și răstignirea Sa, dar totodată ar putea reprezenta, la fel de bine, o prefigurare a începutului Apocalipsei.

Mergând pe linia unei tâlcuiri întâlnite și la Fericitul Teodoret al Cirului, Sfântul Nicodim Aghioritul interpretează primele două versete ale Psalmului 2 afirmând următoarele: „Prevăzând David cu ochii prorocești ai minții sale turbarea ce o vor arăta cei care L-au omorât pe Hristos, plânge și-i jelește prin psalmul acesta, zicând: «Vai! Pentru ce aceștia atâta înnebunind asupra lui Hristos au făcut tulburare și s-au mișcat până la atâta mândrie?» Că acestea toate le arată zicerea: «s-au întărâtat», precum zic cei ce au tălmăcit din limba evreiască în limba grecească. Deci neamuri sunt ostașii romani cei de pe lângă Pilat, iar popoare sunt evreii cei ce erau pe lângă Anna și Caiafa, iar împă­rații - Irod, iar boierii sunt repre­zen­tați de Pilat, guvernatorul Ieru­salimului” (Cuv. Eftimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Galați, Ed. Egumenița, s.a., p. 69). Această opțiune de interpretare este foarte bogată în conținut. În esență, toate persoanele și categoriile sociale menționate în debutul Psalmului 2 își regăsesc un corespondent în realitate. Neamuri, popoare, împă­rați - toți aceștia se regăsesc în jurul Mântuitorului, conspirând împotriva Lui, dorindu-I moartea, aliindu-se împreună pentru a-și duce la bun sfârșit planul, ei, care înainte erau dușmani sau se aflau pe poziții contrarii în ceea ce privește viața, religia, totul. În ceea ce privește mesajul pe care îl transmit: „Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor” (Psalmi 2, 3), Sfântul Nicodim interpretează astfel: „Cuvintele acestea se zic din partea iudeilor ucigași ai Mântuitorului, care pe unele ca acestea le ziceau prin cuvinte și le făceau cu lucrurile, socotind că zdrobesc legăturile robiei Părintelui și a Fiului și că leapădă jugul supunerii către Dumnezeu, deși, după fire, erau supuși robiei lui Dumnezeu, ca niște făpturi ale Lui, după ceea ce s-a zis: «că toate sunt slujitoare Ție» (Psalmi 118, 91)” (Cuv. Eftimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Galați, Ed. Egumenița, s.a., p. 71). Aici, interpretarea este puțin forțată, pentru că iudeii nu au dorit nici un moment să lepede jugul supunerii față de Dumnezeu, din contră, mulți au crezut că, răstignindu-L pe Hristos, chiar aduc o slujire legii dumnezeiești. Însă, în trecut, este adevărat, poporul iudeu s-a lepădat de multe ori de prescripțiile Legii vechi, alegând să slujească idolilor sau preluând obiceiurile religioase ale unor popoare străine în detrimentul poruncilor dumne­ze­iești. Însă este aceasta singura interpretare posibilă a debutului Psalmului 2?

Neamurile, popoarele și regii - de la Prorocul Daniel la Apocalipsă

În Vechiul Testament, un prim text interesant îl regăsim la Prorocul Daniel. Aici, pe întinderea ultimelor două capitole ale prorociei sale - respectiv 11 și 12 -, regăsim un ecou al Apocalipsei creștine. În capitolul 11 avem o succesiune de regi, neamuri și războaie care se succed unele după altele, idolii marcând trecerea „religioasă” de la stăpânirea unuia la cea a altuia, în timp ce capitolul final cu numărul 12 vorbește deja despre Împărăția lui Dumnezeu și judecata veșnică: „Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniel 12, 2-3). La fel regăsim și cartea Apocalipsei, înțesată de războaie și conducători care se succed în ideea de a sluji celui rău și planului său malefic. „Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei. Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El - chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (Apocalipsa 17, 13-14), iar în alt loc: „Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui, și va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit” (Apocalipsa 20, 7-9).

Așadar, nu este exagerat dacă punem interpretarea debutului Psalmului 2 în concordanță atât cu Prorocia lui Daniel, cât și cu car­tea Apocalipsei. Este clar că această adunare împreună a „nea­mu­rilor”, „popoarelor”, „împăra­ți­lor” și „căpeteniilor” pe care Psalmistul îi menționează aici reprezintă o prefigurare atât a cărții lui Daniel, cât și a evenimentelor din Apocalipsă. Totul începe cu semnalarea pericolului unei gândiri pline de „deșertăciuni”, adică o cugetare mândră, plină de sine. Toți cei care reprezintă categoriile sociale menționate mai sus sunt robii aceleiași patimi care l-a caracterizat și pe „prințul întunericului” și care i-a cauzat prăbușirea de lângă tronul Dumnezeirii. De asemenea, se vede la toți „duhul răzvrătirii”, dorința de a se lepăda de „jugul cel bun” (Matei 11, 29), despre care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos. Cei care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu din cauza mândriei văd în legile dumneze­iești „legături” care îi incomodează și, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, un „jug” care trebuie lepădat cu orice preț. Însă pentru cel care are o cugetare înțeleaptă și gândul cel bun, aceste mari păcate sunt de neîn­țeles. Sfântul Simeon Noul Teolog afirma despre cel necredincios care se plânge împotriva proniei dum­nezeiești și o consideră nedreaptă: „Unul ca acesta îl nu­mește pe Dumnezeu mincinos, amăgitor și invidios: mincinos, fiindcă a spus: «Jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară» (Matei 11, 30), iar el declară nu numai că nu este ușoară, dar chiar și de nepurtat; amăgitor, pentru că a venit făgăduind multe și nevrând să ne dea nimic; sau mai degrabă ca unul care, fiind invidios pe mântuirea noastră, ne-a poruncit să facem și să păzim lucruri cu nepu­tință fără ca noi să le putem împlini, ca să scoată de aici un pretext pretins justificat pentru a ne lipsi de bună­tățile acelea. Dar vai celor ce grăiesc acestea dacă nu se vor pocăi; fiindcă Stăpânul și Dum­nezeul nostru n-a poruncit ni­mic împovărător, nici greu de purtat, ci mai degrabă toate sunt ușoare și deloc anevoioase” (Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri I. Discursuri teologice și etice, 10, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2001, pp. 314-315).