Pustia, pustiirea şi plânsul de bucurie făcător

Ca să mai uite de sine, omului contemporan i se oferă spectacolul cotidian, prin care i se sugerează că adevăratele evenimente ale vieţii lui se petrec cu totul în altă parte decât în fiinţa sa. De aceea, pentru a înţelege ce se întâmplă cu el, omul priveşte la televizor la „evenimentele-ştiri“. În consecinţă, ne putem întreba ce mai poate să spună pustia omului contemporan? Ce înţeles poate să dea el părinţilor pustiei? Poate să creadă că este vorba despre nişte însinguraţi aflaţi la periferia existenţei, care nu şi-au găsit rostul în lume. Cum va înţelege el că aceşti părinţi „nu s-au retras în pustie pentru a se sălbătici, ci pentru a îmblânzi în pustie sălbăticia lumii acesteia“?

Cum va înţelege omul că ceea ce trăieşte este sălbăticie, singurătate şi anonimat colectiv şi că toate acestea înseamnă pustiirea fiinţei lăuntrice? Când va avea răgazul să-şi pună întrebarea: „Ce a mai rămas din om?“. Se va mulţumi el oare cu răspunsuri devenite sintagme precum: „obiective pe termen lung“, „economie mondială“, „democraţie“, „daune colate-rale“, care invadează spaţiul nostru lăuntric şi ascund cu cinism puterea banului, interesele financiare de grup, fără să ia în considerare persoana concretă? „Daunele colaterale“ includ pe toţi cei care mor zi de zi de foame, care-şi pierd viaţa în războaie, care dorm pe străzi. În lumea noastră, totdeauna sunt lucruri mai importante decât persoana vie, concretă. Toată lumea pare să se ocupe de interesele tuturor, dar nimeni nu se ocupă de omul viu.

Se cultivă, de cele mai multe ori, o învăţătură depravată, care siluieşte şi osândeşte, iar slujitorii acesteia devin funcţionari, simulând, temându-se, minţind într-o lume de carnaval, în care fiecare poate să-şi pună masca zilnică.

Omul şi mândra lume nouă

În lumea noastră nu prea mai este loc pentru oameni. Ei sunt evaluaţi în procente, iar dramele lor personale pot deveni, cel mult, elemente de statistică. Mai mult, potrivit „noilor grile de valori“, în „societatea noastră“, care-şi propune să scoată într-un ritm industrial doar „specialişti“ şi „funcţionari“ şi mai puţin oameni, persoana umană este, şi ea, încadrată la rubrica „prestări de servicii“ sau „mijloc de producţie“. De aceea, după o anumită vârstă, oamenii sunt consideraţi „expiraţi sau neproductivi“, ca orice marfă. Nu mai au valoare pe „piaţa cererii şi ofertei“.

Orice decădere este ridicată la rangul de virtute, iar valorile se pot amesteca după bunul plac al „liderilor de opinie“. Astfel, sfinţii, eroii şi voievozii, care n-au avut nici o emisiune în direct la TV, sunt amestecaţi cu vedetele de orice fel. Maşini, fotbal, internet, confort. Amnezie. Relativism absolut.

Într-o asemenea lume, pustiită de lipsă de prezenţă, cum s-ar mai putea vorbi despre rolul spiritual al suferinţei sau despre plânsul de bucurie făcătoral Sfântului Ioan Scărarul? Omul a pierdut înţelegerea sensului real al suferinţei şi încearcă disperat să înlăture durerea, iar dacă nu reuşeşte şi nu o poate înţelege, „nu-i află rostul şi moare lăuntric, deznădăjduieşte“. Cum foarte profund observa marele gânditor şi martir creştin, Mircea Vulcănescu, omul de astăzi, „ştiindu-şi zilele numărate, încearcă totuşi să le înveşnicească cu patima deznădăjduită a celui fără apărare, a cărui moarte de tot nu este decât amânată“. El are o sete de concret, de posesie maximă, „are o tentaţie demiurgică şi crede în întâietatea faptei, îşi caută mântuirea prin faptă, încearcă să-şi organizeze viaţa de aici printr-o făptuire metodică şi raţională“. În lupta lui după fericirea pământească, omul de astăzi a prefăcut lupta vieţii într-o luptă după putere. În această luptă, puterea este concretizată în ban, care este semnul unei anumite puteri de a face ce vrei într-o lume în care tot ce vrei se poate cumpăra. Această „putere“ a devenit o valoare în sine. Semnele pustiirii sunt „instanţele aservite ale justiţiei, cu închisori care sluţesc, pervertesc sub motivul reeducării“, cum foarte bine observa Dostoievski în Amintiri din subteran.

Nu putem amâna confruntarea cu veşnicia

Deşi trăim o realitate invadată de un gen de „barbarie, simplificatoare şi aspră“, totuşi viaţa noastră nu este legată definitiv de lumea de aici şi, sub pretextul organizării fericirii pământeşti, nu putem amâna la nesfârşit confruntarea cu veşnicia. Suntem cuprinşi de nălucirea unei false aşteptări paradisiace, dar această aşteptare nu este decât „raiul trist“. Or, Evanghelia a tras o linie despărţitoare între comuniunea de iubire şi de suferinţă a creştinului şi strădania omului după fericirea pământească.

Pentru ca „pustia“ acestei lumi să nu ne pustiască inima, trebuie destrămat mai întâi pustiul din noi. Această alungare a pustiului din noi nu se înfăptuieşte prin reforme sau prin revoluţii ideologice, care mai mult ne împiedică să revenim la noi înşine. Pustiirea include distrugerea umanităţii omului, iar nisipurile pustiului nu sunt altceva decât imaginea timpului vieţii noastre pământeşti în risipire, învolburat, dar nemaicurgând ordonat precum în clepsidră. Această clepsidră măsoară trecerea vieţii, împotmolindu-se în propria-i sterilitate.

Avem nevoie de Părinţii pustiei întrucât aceştia poartă în ei înşişi rodnicia viitoarelor „răsăriri în fiinţă“. Ei sunt coloana duhovnicească în jurul căreia timpul îşi recompune în linişte spirala creşterilor esenţiale, aventura libertăţii, „pasiunea imprevizibilului, dăruire arzândă de sine a ceea ce încă nu este, rostire care rosteşte graiul altora“. Sau, cum spune Fericitul Augustin lui Alipius: „Ce mai aşteptăm? Ce înseamnă aceasta? Auzit-ai oare? Oameni fără ştiinţă se scoală şi cuceresc cerul, pe când noi, cu ştiinţa noastră fără inimă, ne tăvălim în carne şi sânge! Oare pentru că ne-au luat-o înainte ne e ruşine să le urmăm pilda sau mai curând pentru că nici nu ne mai e ruşine de a nu merge pe urma lor?“ (Confesiuni VIII).

Părinţii pustiei ne împărtăşesc strategia duhovnicească prin care să ajungem la „ştiinţa cea împreună cu Dumnezeu“, la părticica dumnezeiască aşezată în om (Dorotei din Gaza), la conştiinţă, care este legea firească a fiinţei interioare. Ei ne ajută să înţelegem cum păcatul este un exil din intimitatea cu Dumnezeu, dar şi un exil al omului afară din el însuşi, potrivit cuvintelor psalmistului: la „râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când mi-am adus aminte de Sion“ (Psalmul 136).

Conştiinţa păcatului este urmată de convertirea lăuntrică prin care ne întoarcem la noi înşine, intrând în cămara sufletului. Astfel, Sfântul Isaac Sirul spune: „De îndată ce omul se retrage dintre oameni şi se adună în el însuşi, mişcările căinţei se vor înfăţişa de la sine în mintea sa“ (Cuvântul 65).

Întoarcerea la sine înseamnă întoarcerea la Dumnezeu în lacrimile căinţei şi în nădejdea Învierii. Odată intrat în sine însuşi şi păcatul fiind părăsit, cel care se pocăieşte trebuie să-şi aşeze raţiunea, judecător al faptelor sale, cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Fiecare din noi să intre în conştiinţa sa şi punând în sine ca un judecător raţiunea, să aducă în faţa ei toate ticăloşiile sale“ (Omilia a 34-a la Ioan 3).

Atât timp cât refuzăm să ne învinuim pe noi înşine şi încercăm să ne justificăm, este cu neputinţă să dobândim căinţa. Mania autojustificării este păcatul lui Adam după cădere, când a încercat să scape de mărturisirea lui şi a transferat asupra Evei întreaga responsabilitate a păcatului lor comun. La rândul ei, Eva l-a învinuit pe şarpe şi nu a cerut iertare. De aceea Părinţii ne îndeamnă: „Întoarce-te, pocăieşte-te, descoperă cele ascunse, spune lui Dumnezeu Celui ce ştie toate: Tu ştii cele ascunse ale mele, Mântuitorul meu şi cântă ca David: Miluieşte-mă după mila Ta“ (Canonul cel Mare, Oda a 7-a, Troparul al XIX-lea).

Un necredincios, ascultând slujbele din Postul Mare, ar putea înţelege că ele reprezintă doar o lamentaţie neputincioasă şi nicidecum semnul supremei bărbăţii a omului care are curajul de a-şi asuma chemarea spre veşnicie a vieţii sale. În acest război nevăzut, libertatea umană este chemată să intre în comunine cu voinţa dumnezeiască prin ascultarea faţă de ea. În Postul Mare, credinciosul se lamentează pentru că nu are nimic bun să Îi ofere lui Dumnezeu: „Nici lacrimi, nici pocăinţă nu am, nici străpungere; ci Tu Însuţi pe acestea dăruieşte-mi-le mie, Mântuitorule, ca un Dumnezeu“ (Canonul cel Mare, Oda a 2-a, Troparul al XXV-lea).

Lacrimile pocăinţei, semnul omului duhovnicesc

Tristeţea poate fi păcat, dar există şi o tristeţe neprihănită care stă la temelia unei virtuţi: „întristarea cea după Dumnezeu“ (II Cor. 7, 10). Omul se mâhneşte pentru starea decăzută în care se află, îşi plânge păcatele, se întristează de pierderea curăţiei sale de la început şi suferă din pricina depărtării de Dumnezeu. Astfel, se ajunge în starea pe care o descrie Sfântul Maxim Mărturisitorul în Răspunsuri către Talasie: „În cei ce se străduiesc şi afectele devin bune, şi anume când le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti, de pildă întristarea o pot preface în pocăinţa care aduce îndreptarea de pe urmă a păcatului din timpul de aici“.

Este plânsul un semn al slăbiciunii, al lipsei de bărbăţie? Pustnicul Ioan ne învaţă că şi plânsul e de mai multe feluri, distingând trei feluri de lacrimi: lacrimile omului trupesc, lacrimile omului psihic şi lacrimile omului duhovnicesc. Omul trupesc plânge datorită necazurilor, încercărilor şi durerilor acestei vieţi. Omul psihic varsă lacrimi provocate de conştiinţa păcătoşeniei sale, teama de judecată, meditaţie asupra morţii, memoria vie a bunătăţii lui Dumnezeu Cel care a revărsat permanent harul asupra sa, iar el a răspuns în totală contradicţie cu bunătatea dumnezeiască. Lacrimile omului duhovnicesc izvorăsc din imensa bucurie cauzată de meditaţia lui continuă asupra iubirii inefabile a lui Dumnezeu, a măreţiei dumnezeieşti, a slavei veacului ce va să vină.

„Plângeţi neîncetat“ este cuvântul de ordine al părinţilor pustiei. Pin lacrimi părinţii anahoreţi au transformat natura şi lumea, făcând din deşert un nou paradis, cum cântăm noi în troparele asceţilor: „Prin curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat, iar prin suspinele tale cele din adânc însutit roditoare ai făcut ostenelile tale şi te-ai făcut luminător strălucind prin minuni cuvioase părintele nostru“. Despre Maria Egipteanca spunem în Slava de la vecernie: „curgerile lacrimilor tale au adăpat pustia toată, făcând-o să înflorească pentru noi roadele pocăinţei“.

„Plânsul este un ac de aur al sufletului“

„L-a întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face păcatelor mele? I-a zis lui bătrânul: Cel ce voieşte să se izbăvească de păcate prin plâns se izbăveşte, şi cel ce doreşte să-şi agonisească fapte bune prin plâns le agoniseşte. Căci plânsul este calea pe care ne-au dat-o nouă Scriptura şi Părinţii noştri, zicând: Plângeţi, căci altă cale decât aceasta nu este.“

În Cuvântul al VII-lea al operei sale Scara dumnezeiescului urcuş, intitulat „Despre plânsul de bucurie făcător“, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii. Străpungerea este un chin neîncetat al conştiinţei, care pricinuieşte împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte“ (Filocalia, volumul al IX-lea). Botezul lacrimilor înseamnă „valorificarea subtilă şi complexă a afectivităţii, a plânsului şi întristării, a sufletului şi lacrimilor prefăcute în izvor de bucurie şi seninătate lăuntrică“.

Sfântul Simeon Noul Teolog consideră lacrimile un semn al dobândirii Duhului Sfânt, o consacrare a omului în Duhul Sfânt: „Dă-mi smerenie, dă-mi o mână de ajutor, şi curăţeşte murdăria sufletului meu, şi dăruieşte-mi lacrimi de pocăinţă, lacrimi de dor, lacrimi de mântuire, lacrimi ce curăţă întunericul minţii mele şi mă fac să strălucesc de sus, pe mine, care voiesc să Te văd pe Tine, Lumina lumii, Lumina ochilor mei, ai ticălosului, ai celui ce am inima plină de relele vieţii“ (Imnul al IV-lea, trad. pr. Dumitru Stăniloae).

Atât Sfântul Ioan Scărarul, căt şi Sfântul Simeon Noul Teolog arată că este necesară o permanentă stare de căinţă, pentru că cel ce nu-şi plânge păcatele zi şi noapte nu va putea vărsa lacrimi nici când se împărtăşeşte. Sfântul Ioan Scărarul arată că „nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului, că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost contemplativi, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns neîncetat“ (VII, 73). Aceeaşi stare ne învaţă şi Sfântul Simeon Noul Teolog, când spune: „În absenţa lacrimilor şi a căinţei continue, nici un om nu a fost curăţit vreodată, nici n-a devenit sfânt, nici nu L-a primit pe Duhul Sfânt, nici nu L-a contemplat pe Dumnezeu, nici nu L-a cunoscut ca sălăşluind întru el, nici nu L-a avut niciodată în inima sa“. Şi adaugă: „Atunci deschizându-şi omul ochii minţii şi privind firea celor ce sunt, cum nu mai privise niciodată, se umple de uimire şi-l podidesc fără să vrea şi fără durere lacrimile, prin care se curăţeşte ca prin cel de-al doilea botez, cu botezul acela despre care zice Domnul în Evanghelie: de nu se va naşte cineva de sus (Ioan 3, 7), spunând «de sus» ar dori să se înţeleagă naşterea din Duhul“.

Asceza, participare la patima lui Hristos

Pentru Sfântul Ioan Scărarul, legile ascezei sunt deja o participare la patima lui Hristos: „Izvorul apelor lacrimilor se naşte din lemn, adică din răstignirea trupului cu patimile şi poftele lui“. Izvorul lacrimilor a curs din coasta străpunsă a Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, făcând să înflorească viaţa şi deschizând astfel calea restaurării tuturor celor al căror suflet e secătuit de păcat. Harul străpungerii este rezultatul sinergiei, al împreună-lucrării omului prin ostenelile ascetice ale Postului Mare cu lucrarea dumnezeiască, cu planul mântuitor al lui Dumnezeu faţă de om. Străpungerea este, întotdeauna, legată de bucuria eshatologică, în aşa fel încât nu i se pot acorda decât denumiri antinomice, cum ar fi „plânsul de bucurie făcător“ (charopoios penthos) sau „străpungerea bucuroasă-tristă“ (charmolype katanyxis). A petrece astfel întreg Postul Mare ca pe un Paşte neîntrerupt înseamnă a destrăma haina de doliu a naturii umane căzute pentru a îmbrăca veşmântul dumnezeiesc al adevăraţilor creştini, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Cel ce înaintează spre Dumnezeu într-o străpungere neîncetată nu încetează să preţuiască fiecare zi ca o sărbătoare“ (Scara 7, 38).

Străpungerea inimii (katanyxis kardias), pe care o folosesc uneori imnografii, exprimă bine faptul că, din inimă, obârşia şi centrul fiinţei noastre, ţâşnesc lacrimile şi prin ele sufletul şi trupul se reunesc în inimă. Aceste lacrimi reprezintă criteriul principal al discernământului, cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Lacrimile sunt hotarul dintre trupesc şi duhovnicesc“ (Cuvântul 85). Ele sunt potopul care cade deasupra păcatului şi înseamnă curăţirea lumii, ele înmoaie asprimea şi lipsa de sensibilitate a sufletului şi din inimă de piatră fac o inimă de carne, apele lacrimilor sting cuptorul patimilor şi au puterea de a stinge până şi focul gheenei. Cum cântăm în săptămâna a treia din Postul Mare: „Să stingem prin scurgerile lacrimilor văpaia cea nestinsă“.

Lacrimile şi tristeţea pocăinţei nu sunt o consecinţă a fricii, a angoasei, ci a iubirii desăvârşite care alungă frica. Lacrimile înseamnă întoarcerea spre iubirea lui Dumnezeu, înseamnă lupta pentru a nu uita cine suntem şi pentru ce ne-am născut, lacrimile înseamnă luptă împotriva „tăcerii fiinţei“. Lacrimile sunt anamneza duhovnicească într-o lume lovită de amnezia păcatului: „Ştiu faptele, şi osteneala, şi răbdarea ta... şi că eşti neobosit, dar am împotriva ta că ai uitat iubirea dintâi“.

Ruptura interioară, neliniştea inimii omului până ce se va odihni în Dumnezeu, este preţul cu care trebuie să plătim respectul feţei noastre omeneşti. Cum spunea un gânditor creştin, să fim convinşi că vom sluji cu adevărat acestei lumi cu cât ne vom strădui să o vedem într-adevăr la locul ei, aşa cum îi este rostul, supusă rânduielilor lui Dumnezeu. Ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, „care niciodată nu cade chiar dacă limbile ne vor lipsi şi cunoştinţa ni se va strica“.