Putem fi buni fără Dumnezeu?

Nicolai Berdiaev, în cartea sa „Un nou Ev Mediu”, argumenta de ce umanismul, în dezvoltarea sa, deşi a propovăduit înălţarea omului, despărţind însă umanitatea de rădăcinile sale spirituale (creştine), a sfârşit în antiumanism, trădând chiar idealurile de la care a pornit. Omul a crezut că prin negarea lui Dumnezeu, prin „uciderea” Lui, va trăi o adevărată „eliberare” - cum predicau exponenţi ai umanismului materialist şi ateu, precum Ludwig Andreas Feuerbach, precursor al lui Marx, Nietzsche şi Freud. Totuşi, această libertate spre care a tins, rupt de originile sale spirituale, a fost, arată filosoful rus, marea minciună a umanismului.

 Materialismul iluminist al secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, care îl punea pe om în centrul universului şi proclama că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, a marcat începutul unei noi epoci, din care îşi „trag seva” ideile nihiliste distructive de mai târziu. „Umanismul exclusiv este un umanism inuman”, spunea filosoful Henri de Lubac, descriind evoluţia paradoxală a umanismului.

Omul a fost stăpânit de ambiţia realizării unui ideal utopic: idealul „omului-dumnezeu”, cum îl numeşte Dostoievski, sau al „supraomului” descris de Nietzsche, un dumnezeu al sinelui, dominat de mândrie, de setea de putere („orice dorinţă de putere este un păcat”, spunea Berdiaev), din care au izvorât toate relele porniri, ce i-au degradat tot mai mult calitatea umană: interes egoist, indiferenţă faţă de bine şi rău, cinism, suprimarea celor mai slabi, ambiţia de a se înălţa pe sine, de a se pune în locul lui Dumnezeu (Kirilov, celebrul personaj al lui Dostoievski, ajunsese la concluzia că „dacă Dumnezeu nu există, atunci eu sunt dumnezeu”), distrugând vechea ordine. Însă, cum o dovedeşte istoria, idealul omului-dumnezeu nu s-a materializat în triumful şi măreţia omului, aşa cum au sperat promotorii lui, ci în catastrofele secolului XX.

„Păcatul este ironic. Intenţia lui este înălţarea de sine, rezultatul lui este degradarea de sine. (…) Suntem înălţaţi de Dumnezeu: declarându-ne independenţa faţă de Dumnezeu, ne aruncăm pe noi înşine la pământ”, scria scriitorul conservator Glenn Tinder, profesor american de ştiinţe politice, într-un vechi eseu de-al său, „Putem fi buni fără Bunul Dumnezeu? Despre semnificaţia politică a creştinismului”.

De la negarea lui Dumnezeu la negarea omului

Vechiul umanism secular în varianta lui moderată a avut şi o latură nobilă şi, căutând să preamărească omul ca ideal - după cum notează Roger Scruton în eseul său „Noul umanism” -, punea preţ pe moralitate, deşi considera că omul e sursa propriilor sale idealuri. Potrivit acestei viziuni, omul putea trăi o viaţă superioară şi fără Dumnezeu, exersându-şi virtuţi precum dragostea de aproapele, moderaţia, prudenţa, înfrânarea, filantropia, iubirea de ţară, simţul dreptăţii, al datoriei. Desigur, fără fundament în Adevăr, în Dumnezeu, aceste norme morale şi-au pierdut temeinicia, iar umanismul a evoluat treptat tocmai în opusul lui.

Atrocităţile secolului XX (cel mai sângeros din istorie, secol pe care Aleksandr Soljeniţîn îl definea astfel: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu”) arată cum afirmarea până la ultimele consecinţe a idealului „omului-dumnezeu” a condus la distrugerea de sine a omului, care nu a mai ajuns să vadă împlinite făgăduinţele umanismului.

Totuşi, cum arată umanismul vremurilor noastre? Roger Scruton oferă o descriere precisă: „noul umanism dedică prea puţin timp preamăririi omului ca ideal. Nu spune nimic, sau aproape nimic, despre credinţă, speranţă şi filantropie, lansează o critică distrugătoare asupra patriotismului; manifestă desconsiderare ­faţă de acţiunile întreprinse în apărarea familiei, pentru promovarea binelui comun şi a înfrânării sexuale, valori care i-au însufleţit pe părinţii mei. În loc să idealizeze omul, noul umanism Îl denigrează pe Dumnezeu şi defaimă credinţa în Dumnezeu, pe care o consideră slăbiciune umană”.

Confiscați de „raiul” tehnologic și hedonist

Analizând mai atent vremurile noastre, realizăm că, sub feţe „umanitare” şi „democratice”, „corecte politic” şi „progresiste”, astăzi se manifestă un dispreţ şi o desconsiderare faţă de fiinţa umană la un nivel şocant pentru secolul nostru atât de avansat tehnologic şi material. Deşi poate părea că deviem de la subiect, ne putem gândi la ceea ce s-a întâmplat în arta Apusului, fiindcă reflectă ceea ce s-a petrecut în lume şi în sufletul omului: mai întâi a fost înlăturat chipul lui Dumnezeu din artă (icoana), pentru ca apoi să fie înlăturat însuşi chipul omului (dadaismul, cubismul, arta abstractă, deconstructivismul).

Dacă înainte, când era proclamată „moartea lui Dumnezeu”, omul mai păstra totuşi ceva din adevăr în memoria sa, cu toate că îl nega, acum nu mai păstrează nimic, când totul sucombă în relativism valoric şi epistemologic, în fragmentarism. Dacă înainte moartea spirituală, ruptura de Dumnezeu, era trăită dureros, comporta anumite convulsii (a se vedea lamentaţia lui Nietzsche cu privire la „moartea lui Dumnezeu”), acum omul însuși „a murit”, însă într-un sens huxleyan, dacă putem spune aşa, anesteziat de plăcere, predându-se cu totul duhului acestei lumi, ce îi oferă „raiul senzaţiilor noi”, „eliberatoare”, al hedonismului, tehnologiei şi consumismului – un „rai updatat”, care îi „confiscă” sufletul într-o măsură cum nu a putut să o facă nici o dictatură din istorie. Dimpotrivă, cele mai atroce totalitarisme au născut sfinţi neomartiri, ca și cei din perioada persecuțiilor romane.

Transumanismul, o „depășire” monstruoasă a omului

Dacă vechiul umanism L-a înlăturat pe Dumnezeu, noul umanism înlătură omul. Însăşi ideea de dat natural, chiar natura omului este astăzi sub asalt. Nu e de mirare că se tot vorbeşte, chiar în mediile elitiste ştiinţifice, despre o epocă „postumană” şi despre „transumanism”. Omul-cyborg, omul cu sex incert, omul cu identităţi multiple, omul ab­stract, fără familie, fără neam, fără credinţă, sau creatura pe care urmăresc să o zămislească adepţii transumanismului, stăpâniţi de trufia luciferică de a crede că setea de nemurire poate fi satisfăcută prin tehnologie, sunt tot atâtea avataruri ale „supraomului”, „măreţ” ideal la care visa Nietzsche, care spunea că „omul este ruşine şi infamie, trebuie depăşit”.

Adevărul care a fost îngropat în uitare este că „acolo unde nu e Dumnezeu, nu e omul” (Berdiaev), iar fiinţa umană nu mai poate fi respectată. În epoca noastră dominată de cultura media – bazată pe stimularea senzaţiei şi emoţiei, în dauna gândirii şi a reflecţiei – atrofierea discernământului a atins un nivel fără precedent în istorie.

Omul se bucură precum un copil de salvarea unui animal, dar pentru salvarea unei fiinţe umane nevinovate şi fără apărare, cum este un copil nenăscut, nu manifestă acelaşi entuziasm, ba, mai rău decât atât, pledează chiar pentru „dreptul” la omorârea acestuia. Cunoaștem cu toții sloganele organizațiilor care militează pentru ocrotirea mamiferelor marine. „Salvați balenele și delfinii din Oceanul Planetar!” În schimb, legislația privind avortul până în ultima lună de sarcină a fost votată în mai multe state. Absurdul situației este evident.

Articolul de față nu propune încurajarea unei atitudini nemiloase față de animale, ci are în vedere stabilirea priorităților în ceea ce privește importanța vieții umane în comparație cu exis­tența făpturilor necuvântătoare.

În februarie 2019, într-un oraş din Germania, o echipă de opt (!) pompieri s-au mobilizat pentru a salva un şobolan care se blocase în capacul unei guri de canalizare. Pe reţelele de socializare, mii de internauţi au avut reacţii de apreciere la adresa pompierilor pentru modul prompt şi ireproşabil în care au acţionat. Salvarea acestei „biete fiinţe nevinovate” a stârnit un val de emoţie. Emoţie care reflectă nivelul de infantilizare a omului epocii noastre.

Autorităţile manifestă un exces de zel incredibil pentru salvarea unui animal, dar nu dau dovadă de aceeaşi competenţă când vine vorba de anihilarea unor reţele de trafic de fiinţe umane, din care traficul de copii şi minori reprezintă un procent absolut revoltător, potrivit statisticilor Comisiei Europene. Într-un Raport de colectare a datelor privind traficul de persoane în Europa, raport realizat de Comisia Europeană, publicat în decembrie 2018, la secţiunea „Țara de recrutare, în funcție de vârstă și sex” se menţionează că „printre victimele recrutate dintr-un stat membru al UE și exploatate în altul, aproximativ două treimi (66%) sunt femei și o treime (32%) copii”. De asemenea, la secţiunea „Țara de recrutare, în funcţie de forma de exploatare”, în document se precizează că „unele victime sunt recrutate dintr-un stat membru al UE și exploatate în altul. (...) Aproape trei sferturi dintre acestea (1.704 din 2.302, sau 74%) sunt din România; majoritatea acestor victime (61%) au fost recrutate pentru exploatare sexuală”. Mai mult decât atât, raportul menţionează România pe primul loc în top cinci al țărilor de proveniență a victimelor traficului de persoane.

Aceste date reflectă nivelul degradării umane în epoca noastră, în care transformarea în marfă a trupului femeii şi a omului ajunge să fie considerată ceva normal, iar printre „drepturile omului” se doreşte introducerea şi a „dreptului” de a-ţi vinde corpul sau chiar copilul (a se vedea business-ul „mamelor surogat”, o afacere înfloritoare la nivel internaţional). Trăim în epoca în care manifestăm în grad maxim sentimente de empatie pentru soarta unor animale, în care se fac campanii ample pentru conştientizarea efectelor schimbărilor climatice, dar exploatarea şi transformarea în marfă a milioane de femei şi copii, reducerea fără precedent pe timp de pace a ratei natalităţii şi dezastrul demografic sunt probleme de importanţă secundară (în România ar trebui să fie chestiuni de prioritate naţională).

Degradarea umană nu are limite

Marii duhovnici au avertizat mereu că distrugerea societăţii începe cu decăderea femeii. Numai o societate care înţelege valoarea femeii, protejând-o, preţuind-o şi păstrând, ca pe o comoară de mult preţ a acelei societăţi, statutul ei demn, va fi o societate armonioasă şi trainică şi îşi va menţine rezistenţa morală în faţa unor forţe exterioare disolutive. Însă „statutul” înjositor al femeii de obiect sexual sau de „produs de piaţă” nu mai trezeşte nici o reacţie de indignare, dimpotrivă, este încurajat. Acum ceva timp, un politician britanic propunea ca şcolile „să mențio­neze prostituția ca posibilă carieră” („Liberal Democrat politician says schools should be able to suggest prostitution as a career to pupils”, Daily Mail, 18 septembrie 2016).

În iunie 2017, tinerii părinţi britanici ai unui bebeluş (Charlie Gard) care suferea de o boală rară strânseseră bani (1,4 milioane de lire sterline) pentru a-l duce pe copil la o terapie în SUA. Însă medicii au decis că trebuie să-l deconecteze de la aparatele care îl ţineau în viaţă, pentru a muri „cu demnitate”. Mai multe instanţe internaționale au hotărât în favoarea medicilor britanici. După ce au aflat că CEDO, în loc să le vină în ajutor, a decis pentru deconectarea de la aparate, părinţii, disperaţi, au scris pe pagina lor de Twitter, „Charlie’s fight”. În numele unui concept corect politic insidios, „moartea cu demnitate”, sub paravanul căruia pot fi ucise acele persoane a căror viaţă societatea a hotărât că s-a terminat sau că nu mai merită să fie trăită, o instanţă pentru apărarea drepturilor omului a refuzat unor părinţi iubitori dreptul de a se lupta pentru viaţa copilului lor şi de a face tot ce le stă în putinţă pentru a o salva.

O organizaţie din Olanda, care luptă împotriva abuzurilor asupra copiilor, a cerut insistent interzicerea unui manual pentru pedofili de peste o mie de pagini, care explică în detaliu cum pot fi ademeniţi şi abuzaţi copiii („Renewed calls to ban pedophile manual in Netherlands”, NL Times, 11 iunie 2019). Manualul circulă pe Internet de mai mulți ani. Expertul juridic Yme Drost, care sprijină fundația, a spus că va continua să lupte pentru interzicerea acestui manual scandalos.

„Deținerea acestei cărți dezgustătoare trebuie interzisă! Iniţial, Ministerul Public nu a dorit acest lucru”, a spus avocatul Yme Drost, care a adăugat că totuşi nu a abandonat lupta, iar în 2014 a obţinut această victorie. Ministerul Justiției din Olanda a confirmat că manualul, descoperit de postul olandez RTL Nieuws, a fost deţinut de mai mulţi suspecți pedofili. Pe de altă parte, ministrul justiției și securității a spus că avocații din departamentul pe care îl conduce au stabilit că interdicția manualului pedofililor este imposibilă, întrucât „nu conține materiale cu caracter penal”. Yme Drost consideră revoltător faptul că solicitarea lor s-a lovit de rezistenţa autorităților. „Dacă părinții ar cunoaşte conținutul acestei cărți, țara noastră ar fi zguduită din temelii”, a spus Drost.

Aşadar, aceste exemple sunt relevante pentru modul cum a evoluat un umanism care l-a rupt pe om de Dumnezeu, ajungând la devieri de la natura umană inimaginabile pentru omul din trecut. De la preţuire faţă de natura umană, pe care dorea să o păstreze în ceea ce are ea mai nobil (umanismul clasic), s-a ajuns la dispreţul faţă de natura umană, izvorât mai întâi din dorinţa de a o controla, aşadar din setea de putere (sistemele totalitare), apoi din concepţia că ea „se poate schimba, fie prin evoluție istorică, fie prin acțiune revoluționară și astfel, un tărâm perfect al libertății poate fi creat” (cum observă Eric Voegelin în eseul său „On classical studies”). Astfel se ajunge la deformarea şi pervertirea ei în noul umanism, din care, cum arătam, este în cele din urmă înlăturat omul însuşi.

„Oamenii aparţin lumii prin păcat. Ei se raportează unii la alţii ca la obiecte; manipulează, mutilează şi se ucid între ei. În moduri diverse, unele subtile, altele şocante, unele relativ blânde, altele devastatoare, ei continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi” (Glenn Tinder). Aceste cuvinte se impun ca o concluzie dureroasă. Renegarea rădăcinilor creştine ale omului european are exact acest rezultat, fiindcă omul a uitat că „numai în creştinism se relevează şi se păstrează chipul omului” (N. Berdiaev), adevărata sa umanitate.