„Ramurile de finic, strigătele de laudă care anunţă biruinţa“

Intrarea Domnului în Ierusalim nu este numai un fapt de cunoaştere şi de mărturisire a Sa ca Împărat-Dumnezeu, ci şi un fapt de înnoire a omului şi odată cu el a întregii creaturi. Starea de înnoire este biruinţa virtuţii asupra păcatului care înseamnă moarte, deci şi reuşita vieţii asupra morţii, biruinţa totală fiind învierea cea obştească. Textul de mai jos face parte din lucrarea Fericitului Augustin, In Evangelium Ioannis tractatus (Comentariu la Evanghelia după Ioan) şi reprezintă una din tâlcuirile episcopului Hipponei la pericopa evanghelică în care este relatată intrarea Mântuitorului în Ierusalim mai înainte de Pătimirile Sale.

(Mirul - simbol al dreptăţii.) Orice suflet care doreşte să fie credincios, să ungă picioarele Domnului, asemenea Mariei, cu mir de mare preţ! Acel mir a reprezentat dreptatea. (În cazul în care) cauţi să împlineşti dreptatea, şsă ştiiţ că „dreptul este viu din credinţă“ (Rom. 1, 17). Unge picioarele lui Iisus: calcă pe urmele Mântuitorului, ducând o viaţă dreaptă! Şterge-le cu părul: dacă îţi prisoseşte ceea ce ai, dă săracilor, iar astfel ai şters picioarele Domnului, căci părul pare să reprezinte ceea ce prisoseşte trupului.

(Mirosul mirului - simbol al bunului nume.) „Iar casa s-a umplut de miros“: lumea s-a umplut de un nume bun, căci mirosul bun reprezintă un nume bun. Cei care trăiesc rău şi se numesc creştini Îi fac o nedreptate lui Hristos. Despre aceştia s-a spus că din pricina lor „numele Domnului este hulit (Rom. 2, 24). Dacă din pricina unora de felul acesta numele Domnului este hulit, prin cei buni numele Domnului este slăvit.

(Rolul ambivalent al bunei miresme.) Ascultă-l pe Apostolul Pavel: „Suntem bună mireasmă a lui Hristos, în tot locul“ (2 Cor. 2, 15). Iată, apostolul este „bună mireasmă“. Dar această bună mireasmă este „pentru unii mireasmă a vieţii spre viaţă, iar pentru alţii mireasmă a morţii spre moarte“ (2 Cor. 2, 16). Totuşi (în ambele cazuri), este bună mireasmă. Fericiţi cei care trăiesc prin buna mireasmă! Însă ce situaţie este mai nefericită decât a celor care mor prin buna mireasmă?! (Dacă) l-ai iubit pe cel care face binele, ai trăit prin buna mireasmă, (însă dacă) l-ai pizmuit pe cel care face binele, ai murit prin buna mireasmă. Oare pentru că tu ai vrut să mori, ai făcut ca acea mireasmă să fie rea? (În nici un caz.) Nu pizmui, iar buna mireasmă nu te va ucide!

(Trebuie să-i suportăm pe cei răi, ca să nu se rupă trupul lui Hristos.) Iuda nu a pierit (atunci când a luat bani de la iudei pentru a-L vinde pe Domnul), căci era deja fur şi Îl urma fiind pervertit. Într-adevăr, nu Îl însoţea cu inima, ci (doar) cu trupul. De fapt, ce lecţie a vrut să dea Domnul nostru Iisus Hristos Bisericii Sale atunci când a fost de acord să fie şi unul rău printre cei doisprezece, dacă nu să-i suportăm pe cei răi, ca să nu rupem trupul lui Hristos?! Petru şi Iuda au primit din aceeaşi pâine, şi totuşi, ce legătură este între cel credincios şi cel necredincios? Căci Petru a primit spre viaţă, iar Iuda spre moarte. De fapt, acea pâine bună a fost precum buna mireasmă. Aşadar, ca buna mireasmă, şi pâinea bună le dă viaţă celor buni şi aduce moartea asupra celor răi. „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea“ (1 Cor. 11, 29), osândă pentru el, nu pentru tine. Dacă este osândă pentru el, nu pentru tine, bun (fiind), suportă-l pe cel rău, ca să primeşti răsplata celor buni şi nu pedeapsa celor răi! Să luăm aminte ce i-a răspuns Domnul şlui Iudaţ. Vedeţi, fraţilor, că nu i-a zis: Spui aceasta pentru că eşti fur. Ştia că este fur, dar nu l-a dat în vileag, ci mai degrabă l-a suportat şi ne-a oferit un exemplu de răbdare, ca şi noi să-i suportăm până la capăt pe cei răi în Biserică.

(Ramurile de finic - simbol al victoriei.) Ramurile de finic sunt strigătele de laudă care semnifică victoria, deoarece Domnul urma să învingă moartea murind, şi urma să triumfe asupra diavolului, prinţul morţii, prin biruinţa crucii Sale.

(„Întru numele Domnului“.) Prin (sintagma) „întru numele Domnului“ trebuie să înţelegem în numele lui Dumnezeu Tatăl, deşi ar putea să se înţeleagă şi în numele Său, pentru că şi El Însuşi este Domn. Dar cuvintele Lui ne arată cum trebuie să tălmăcim: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5, 43). Într-adevăr, Hristos este un dascăl al smereniei (magister humilitatis).

(„Împăratul lui Israel!“) Aşadar, faptul că Fiul lui Dumnezeu, Cel egal cu Tatăl, Cuvântul prin care s-au făcut toate, a vrut să fie împăratul lui Israel este un semn de bunăvoinţă faţă de oameni, şi nu o mărire, este un semn de milă, şi nu o creştere a puterii. Căci Cel Ce a fost numit pe pământ împăratul iudeilor este în ceruri Domnul îngerilor.

(Mărturia profetică despre intrarea Domnului în Ierusalim.) Ceilalţi evanghelişti amintesc mai pe larg acest episod. Însă este menţionată şi o mărturie profetică, pentru a se arăta limpede că, într-adevăr, căpeteniile iudeilor, fiind pline de răutate, nu au înţeles că Hristos era Cel în Care se împlineau cele spuse în scrierile lor. Deci, în acel popor era fiica Sionului. Însuşi Ierusalimul este Sionul. Acesteia i s-a spus „Nu te teme“: cunoaşte-L pe Cel care este lăudat de tine şi nu te speria când va suferi, deoarece El îşi va vărsa sângele, prin care se va şterge păcatul tău şi ţi se va reda viaţa.

(Mânzul asinei şi asina - simboluri ale celor care vin la Hristos.) Dar prin mânzul asinei pe care nu mai şezuse nimeni (acest lucru este menţionat de ceilalţi evanghelişti) înţelegem neamurile, care nu primiseră Legea Domnului. Iar asina (căci ambele animale i-au fost aduse Domnului) simbolizează poporul Lui care provenea din neamul lui Israel, nu cel neîmblânzit, ci cel care a recunoscut ieslea Domnului. (Traducere din limba latină de Corneliu Clop)