Râsul și ironia lui Dumnezeu

Se spune, nu fără temei, că Dumnezeu zâmbește când ne vede cum ne facem planuri. Acest zâmbet se transformă probabil într-un rictus amar când observă cât de mult iubim viața noastră pământească fără a ține cont de cea veșnică. Dar înseși planurile noastre sunt adesea de râs. Îngropați în scenarii, statistici și documente importante, credem că trăim, că așa trebuie să ne fie viața. Și dacă un copil ar râde de noi văzând cum ne stresăm din nimicuri și credem că trăim când, de fapt, mai mult murim, Dumnezeu n-ar face-o cu atât mai mult? Dar râsul nu trebuie înțeles aici într-un sens trupesc, omenesc. Este un avertisment. Și în spatele zâmbetului lui Dumnezeu se ascunde o lecție pe care trebuie să o învățăm și pe care puțini oameni au înțeles-o vreodată, și anume să nu mai fim atât de serioși, posomorâți, depresivi, încrâncenați. Orice scop care începe și se încheie în această lume nu trebuie să ne răpească zâmbetul de pe buze. Altfel va ucide pentru totdeauna copilul din noi. Și prin ce se caracterizează cel mai bine copilul dacă nu prin nevino­văție și râs zglobiu? Și cum ne mai putem numi copii ai lui Dumnezeu, dacă am uitat să râdem? Griji, neputințe, probleme - este plină viața de ele. În fața tuturor acestora cine mai poate râde din toată inima? Oare nu cel care știe că acestea vor cunoaște un sfârșit și că „în zadar ne ostenim” cum ne tot repetă cântările bisericești, pe care le îngânăm fără a le pricepe? În fața tuturor necazurilor, oferă-ți un moment de umor, evită să te iei prea în serios. Câte sunt grijile noastre în această lume care nu țin de trup? Și de ce ne îngrijorăm pentru ceea ce este oricum menit să piară? Iar dacă ne îngrijim de suflet și credem că avem dreptul să ne încruntăm pentru tot restul vieții, să ne amintim de exemplul Sfântului Antonie cel Mare, care glumea din când în când cu frații de mănăstire.

Pentru a-i detensiona, pentru a-i face să înțeleagă că seriozitatea este bună pentru suflet, dar râsul curat este un veritabil medicament dacă este luat cu măsură. Pentru că altfel devenim prizonierii mâniei și ai unei tensiuni nelalocul ei. Așa cum spunea un teolog român: „Stăpânirea de sine este un puternic antidot împotriva mâniei. Reacția la mânie prin tăcere sau printr-o glumă dezarmează pe cel pornit pe harță. Râsul, zice Sfântul Grigorie Teologul, este cea mai puternică armă în lupta cu mânia” (Pr. Ioan G. Coman, „Mânia și fenomenologia ei în literatura patristică”, în: Schimarhim. Gabriel Bunge, Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor și pâinea îngerilor, cuvânt înainte și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2016, p. 207). Chiar și un ascet foarte serios și respectabil ca Sfântul Ioan Scărarul a îndrăznit să scrie următoarele cuvinte, care ar trebui învățate pe de rost de toți cei care osândesc orice formă de veselie: „Nu are, o, prieteni, Dumnezeu nevoie şi nici nu voieşte ca omul să plângă din durerea inimii; ci mai degrabă să se veselească din iubirea faţă de El, întru râsul sufletului” (Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescul urcuș 7, 45 (Filocalia 9), trad. de pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucu­rești, 2007, p. 163).

„...și Domnul îi va batjocori pe ei!“

Greu cuvânt: „batjocură”. Este un termen aspru, direct, care lovește ca un glonț în inima noastră. Dumnezeu „ne batjocorește”? Cum adică? El, Cel Care trebuie să fie întotdeauna bun, blând, milostiv, poate să și „batjocorească”? Să ne arunce în față reproșuri, să ne ia peste picior? Dumnezeu nu ne va bajocori așa cum o fac oamenii, dar ne va trata cu o fină ironie când ne așteptăm mai puțin. Când trăim în mândrie și împlinim poruncile de dragul de a fi văzuți de oameni, ne va smeri cum nici nu gândim. Ne va face să ne vedem lungul nasului. Ne va sili să ne conștientizăm un pic lipsa de măsură. Ne va face să gustăm un strop din paharul umilinței. Așa cum un părinte își ironizează uneori copilul, alteori îl mustră mai aspru, dar face toate pentru a-l educa, la fel și Dumnezeu găsește căile prin care ne aduce din nou la adevărata măsură a lucrurilor. Pentru că nu este smerenia, oare, calea prin care îți cunoști măsura reală, nu cea pe care ți-o închipui despre tine? Cel mândru merită să fie ironizat. Merită să îi fie un pic știrbit acel respect pe care și-l atribuie pe nedrept. Și trebuie să recunoaștem că Dumnezeu este extraordinar de înțelept în a găsi exact momentul potrivit în care să ne descopere adevărul despre noi înșine. De asemenea, ne este de folos autoironia. Este un leac foarte bun pentru a descoperi rănile noastre sufletești îna­intea altora și de a ne oferi vindecarea de care avem nevoie. De fiecare dată când te autoironizezi, mai urci o treaptă către vindecarea ta sufletească. Dar atunci când ironizezi pe alții, mai ales când ai aceleași păcate, comiți o greșeală care te poate costa foarte scump. Avva Isaia Pustnicul spunea: „Ironia este atunci când cineva glumeşte şi râde pe seama altuia; când în loc de a-l arăta pe faţă că-l critică pare să-l laude prin cuvinte. Cel ce practică ironia arată un cuget viclean şi rău intenţionat. Căci ironia nu-l lasă să ajungă cu cineva la iubire” (Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte (Filocalia 12), trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 29). În schimb, omul care se autoironizează are parte de acele calități minunat redate de scriitorul Garabet Ibrăileanu: „Cea mai subtilă dintre plăceri este aceea de a fi simplu, modest, naiv, supus, prevenitor, a avea aerul că înțelegi cât mai puțin sau nimic din ceea ce nu ți se spune, dar în același timp a înțelege tot și a privi totul cu detașare și cu o liniștită ironie” (Femeia în proverbele și cugetările lumii, antologie de Mircea M. Duduleanu, București, Ed. Albatros, 1975, p. 128).

Cine se poate autoironiza știe să zâmbească, știe să râdă. Cine ia totul în serios se tensionează ­inutil, își transformă viața într-o tușă gri și, oricât de dur ar părea, se îndepărtează sufletește de Dumnezeu. O lume în care nu se poate zâmbi nu poate fi o lume a lui Dumnezeu. Este doar o lume a terorii, a fricii, a angoasei - un iad înainte de iadul veșnic. Și nu poți să ignori dreptatea spuselor lui Alexandru Paleologu: „Există de când lumea o categorie de oropsitori ai vieții, fanatici care interzic fericirea, osândesc plăcerea, detestă râsul și persecută inteli­gența. Ei obțin totdeauna stima imbecililor și izbutesc recurent să instaureze o formă sau alta de teroare” (Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Iași, Ed. Polirom, 1998, p. 19).