Revigorarea identităţii creştine în Postmodernitate prin mărturisirea Adevărului

În Postmodernitate s-a instaurat un soi de incoerenţă în ceea ce priveşte viziunea omului asupra vieţii, legată în mare măsură de schimbările majore care se semnalează în întreaga lume. Din cauza deselor şi marilor schimbări din societate, omul nu mai are putinţa de a le urmări, motiv pentru care, ghidat de pseudovalori inoculate în special cu ajutorul mijloacelor şi modalităţilor tehnice moderne de (dez)informare şi influenţare a opiniei publice, rămâne într-o stare de debusolare în ceea ce priveşte propria sa identitate. Cu toate acestea, răspunsurile oferite de noile tehnologii şi de progresele extraordinare din ştiinţă nu-l mai satisfac pe omul postmodern. De ce oare? Pentru că omul nu este numai trup, ci şi suflet.

În societatea contemporană în care abundă ofertele, serviciile şi posibilităţile de satisfacere imediată a nevoilor materiale în detrimentul binelui comun, în care se constată o deviere de la ceea ce este cu adevărat important, adică împlinirea spirituală a persoanei în legătură cu Dumnezeu, se remarcă o criză în căutarea sensului vieţii, care-şi are obârşia în duhul raţionalismului şi al iluminismului care au adus secularizarea. Aceste curente au reuşit să-l secătuiască pe europeanul modern de credinţa creştină, să-i deformeze ideea de identitate, de apartenenţă la Hristos, născându-i totodată interesul faţă de pseudoreligii, de religiile orientale, de magie şi meditaţie transcendentală, exprimate astăzi prin mişcarea New Age. Or, într-o societate a experienţei intense, care se ghidează după sloganul „trăieşte clipa”, îşi face loc tot mai mult şi frica de a nu-ţi putea împlini aceste „aspiraţii” efemere. În special creştinii zilelor noastre ar trebui să conştientizeze mai mult că sensul vieţii se găseşte numai prin raportarea la principiul existenţei, care este singur Dumnezeu. Credinţa în El şi recunoaşterea iubirii Lui faţă de lume şi faţă de om dau sens vieţii, pentru că viaţa omului nu se limitează numai la relaţiile interumane, ci se extinde şi dincolo de acestea în înţeles eshatologic.

De asemenea, în zilele noastre se încearcă un atac la demnitatea omului creat după chipul lui Dumnezeu, de regulă după metode rafinate, aproape insesizabile, fără o directă ameninţare a existenţei biologice, iar aici mă refer la pervertirea şi denaturarea morală a generaţiilor tinere prin mijloace de comunicare colective: internet, radio şi televiziuni. Cu ajutorul mesajelor subliminale, dar mai cu seamă prin cantitatea mare de ştiri, filme şi emisiuni, în care lucruri anormale sunt prezentate ca fiind fireşti, sunt aţâţate pornirile şi instinctele inferioare în scopul denaturării omului, care astfel poate fi controlat şi exploatat. Este adevărat că toate acestea se încadrează în ceea ce numim o formă de tiranie a secolului 21, după cum afirma, nu demult, fostul procuror general al SUA, William Barr, un catolic practicant. Omul postmodern este subjugat de propriile pofte induse, iar şansele unei vieţi comunitare autentice şi sănătoase se surpă inevitabil.

Creştinismul a reuşit într-o bună măsură să reformeze viaţa societăţilor europene păgâne, oferind o stabilitate morală prin instituţiile pe care le-a generat, dar în special prin Biserica instituţionalizată a reuşit să propună un nou mod de viaţă pentru oamenii neînfrânaţi, supuşi patimilor. „Morala Evangheliei este morala Împărăţiei lui Dumnezeu” , spunea Georgios Mantzaridis, iar împlinirea ei ţine de o sinergie între persoana umană şi harul dumnezeiesc. Prin har, omul se eliberează de robia legii, nu că ar desconsidera legea, ci în sensul că o biruie prin viaţa sa curată. De aceea, o revigorare a identităţii creştine în Europa ar trebui să vină mai întâi din partea membrilor Bisericii, clerici şi mireni, datori să-şi ducă până la capăt vocaţia de creştini în întreaga lume prin mărturisirea cu demnitate a lui Hristos Cel răstignit şi înviat. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

Societatea europeană s-a bucurat de o formare creştină, dar astăzi această formare este abandonată şi ignorată. Din acest motiv, dacă Biserica nu studiază şi tratează mai întâi în trupul ei problemele lumii, care privesc deopotrivă şi pe mădularele ei, nu le va putea trata nici în societatea umană extinsă. Filosoful irlandez Edmund Burke spunea că „marile imperii, sufletele mici şi creierele mărginite se îmbolnăvesc împreună” şi tot el, referindu-se la eficacitatea înfrânării care ar trebui să vină din interiorul omului, preciza că „oamenii sunt calificați pentru libertatea civilă în exact aceeași măsură în care sunt dispuși să-și înfrâneze poftele (...). Societatea nu poate exista fără o putere de control plasată undeva și cu cât este mai puțină în interiorul nostru, cu atât este nevoie de mai multă în afara noastră. Este scris în ordinea eternă a lucrurilor că oamenii cu pofte neînfrânate nu pot fi liberi. Patimile lor sunt cele care le făuresc lanțurile”.